Mama nu vrea să-mi crească copiii: Povestea unei mame singure din București

— Ioana, nu mai insista! Nu pot, nu vreau și gata! Am și eu viața mea!
Cuvintele mamei mele, rostite cu voce tăioasă, încă îmi răsună în urechi. Era ora șapte dimineața, iar eu, cu ochii umflați de nesomn, încercam să-mi adun copiii pentru școală. Maria plângea că nu-și găsea caietul de matematică, Vlad se văita că-l doare burta, iar Ana, cea mică, se agăța de piciorul meu cerând lapte. Telefonul era pe difuzor, iar mama, la celălalt capăt al firului, părea de piatră.

— Mamă, te rog… Am nevoie doar să stai cu ei două ore. Am interviul ăsta la farmacie. Dacă nu mă angajez luna asta, nu știu ce facem…

— Ioana, am spus nu! Nu sunt dădaca ta! Eu am crescut trei copii fără ajutorul nimănui. Descurcă-te!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la copiii mei: ochii lor mari, speriați, căutau răspunsuri pe care nici eu nu le aveam. Soțul meu, Radu, murise acum opt luni într-un accident de muncă. De atunci, totul s-a prăbușit peste mine: facturi neplătite, frigider gol, priviri pline de milă sau judecată din partea vecinilor. Dar cel mai tare mă durea indiferența mamei mele.

Înainte de tragedie, mama venea des pe la noi. Îi aducea copiilor dulciuri și îi certa dacă făceau mizerie. Dar după înmormântare, ceva s-a rupt între noi. Poate pentru că i-am cerut ajutorul prea des sau poate pentru că nu a suportat să mă vadă slabă. Cert e că acum mă simțeam mai singură ca niciodată.

— Ioana, hai odată! întârziem la școală! a strigat Maria.

Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi ascund lacrimile. Am îmbrăcat-o pe Ana în grabă și am ieșit pe ușă cu toții. Pe drum spre școală, Maria m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica nu vrea să stea cu noi?

M-am oprit o clipă. Ce puteam să-i spun? Că bunica are resentimente? Că nu mai are răbdare? Că poate niciodată nu m-a iubit cu adevărat?

— Bunica e obosită, iubita mea. Și are și ea problemele ei.

Dar adevărul era că mă simțeam abandonată. În fiecare zi alergam între școală, grădiniță și tot felul de joburi prost plătite: curățenie la blocuri, vânzătoare la tarabă în piață sau baby-sitter pentru alți copii. Ironia sorții: aveam grijă de copiii altora pentru câteva zeci de lei pe zi, dar nu aveam cui să-mi las propriii copii.

Într-o seară, după ce am adormit copiii cu greu — Ana plângea după tatăl ei — am sunat-o din nou pe mama. Vocea ei era rece:

— Ioana, te rog să nu mă mai suni pentru asta. Nu pot să-ți cresc copiii. Eu am făcut destul pentru tine.

— Mamă… dar sunt copiii tăi! Sunt nepoții tăi!

— Și ce dacă? Eu am muncit toată viața ca să vă cresc. Acum vreau liniște. Tu ai ales să faci trei copii…

Am închis telefonul tremurând. M-am prăbușit pe podea și am plâns în surdină ca să nu-i trezesc pe cei mici. M-am gândit la toate momentele în care mama mă certa că nu sunt destul de bună: când am luat doar nota 8 la matematică în liceu; când am ales să mă mărit cu Radu — „un băiat fără viitor”, spunea ea; când am rămas însărcinată cu Ana — „nu vezi că abia vă descurcați cu doi?”.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Dacă nu plătiți întreținerea până la sfârșitul lunii, veți fi evacuați.” Am simțit cum mă sufoc. Am început să sun peste tot: prietene vechi, rude îndepărtate. Toți aveau scuze: „Nu pot acum”, „Știi cum e cu banii…”, „Și eu am problemele mele”.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, după ce am lăsat copiii la școală și grădiniță, am mers la interviul de la farmacie. Doamna Popescu, directoarea, m-a privit lung:

— Aveți experiență?

— Nu direct… dar pot învăța orice! Am nevoie disperată de acest job…

A oftat:

— O să vă sunăm dacă apare ceva potrivit.

Am ieșit din farmacie cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu.

— Ioana, iar plângi? Ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre sughițuri. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Draga mea, știu că-i greu… Dar poate ar trebui să vorbești altfel cu mama ta. S-o rogi frumos… S-o faci să se simtă importantă.

M-am gândit mult la asta. În seara aceea i-am scris mamei un mesaj lung: „Mamă, știu că ai obosit și că ai dreptate să vrei liniște. Dar copiii mei au nevoie de tine. Și eu am nevoie de tine. Nu ca dădacă — ca mamă.”

Nu mi-a răspuns nici atunci.

Au trecut săptămâni grele. Am reușit să găsesc un job part-time la o spălătorie auto unde lucrez noaptea, după ce adorm copiii și îi las singuri câteva ore — cu inima cât un purice că s-ar putea întâmpla ceva rău.

Într-o zi, Maria a venit acasă cu ochii roșii:

— Mami… colega mea zice că suntem săraci și că tu nu ai grijă de noi…

Am simțit cum mă rupe ceva pe dinăuntru. Mi-am strâns copiii în brațe și le-am spus:

— Voi sunteți tot ce am mai scump pe lume. Și o să fac orice ca să fim bine.

Dar adevărul e că uneori simt că nu mai pot. Când noaptea mă uit la tavan și aud doar liniștea apăsătoare a apartamentului gol, mă întreb: unde greșim noi ca mame? De ce uneori cei care ar trebui să ne fie sprijin devin cei mai mari judecători ai noștri?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că sunt multe Ioane ca mine care se luptă singure cu viața și cu indiferența celor dragi. Dar oare cât putem duce? Și cât de mult contează solidaritatea atunci când familia te lasă baltă?