„Mama, trebuie să-ți spun ceva…” – Cum trădarea soțului meu mi-a sfâșiat viața și cum am încercat să mă regăsesc departe de casă

— Mama, trebuie să-ți spun ceva…

Vocea lui Vlad tremura, iar ochii lui mari, căprui, evitau privirea mea. Era seară, iar bucătăria mirosea a ciorbă de perișoare și a pâine caldă, dar în aer plutea ceva greu, apăsător. Simțeam că urmează să aud ceva ce nu vreau să aud, dar nu aveam cum să opresc timpul.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Hai, spune-mi!

A ezitat o clipă, apoi a rostit încet:

— Tata… Tata are pe altcineva. Am auzit-o pe doamna aceea vorbind cu el la telefon. Și… și cred că o iubește.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de masă, încercând să-mi adun gândurile. Nu era prima dată când bănuiam ceva, dar mereu am ales să nu văd. Să nu aud. Să nu cred. Dar acum, când propriul meu copil îmi confirma temerile, totul s-a prăbușit.

— Ești sigur? Poate ai înțeles greșit…

— Nu, mama. Am văzut mesajele. Și… și el mi-a spus că trebuie să fiu puternic, că uneori oamenii mari fac greșeli.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu pentru mine, ci pentru Vlad. Pentru copilăria lui furată de minciuni și promisiuni încălcate.

În acea noapte nu am dormit deloc. L-am privit pe Vlad cum doarme, cu fața liniștită, fără să știe că lumea lui urma să se schimbe pentru totdeauna. M-am gândit la anii petrecuți cu Radu — soțul meu — la toate momentele în care am crezut că suntem o familie fericită. La serile când venea târziu acasă și spunea că a avut mult de lucru la service. La zilele când mă simțeam invizibilă în propria mea casă.

Dimineața, am încercat să mă port normal. I-am pus lui Vlad pachetul pentru școală și l-am privit cum pleacă grăbit pe ușă. Apoi m-am așezat la masă și am așteptat ca Radu să coboare.

— Ce-ai pățit? Pari obosită, mi-a spus el fără să mă privească.

— Radu, trebuie să vorbim.

A ridicat din sprâncene, apoi a oftat.

— Dacă e despre bani, știi că nu e momentul…

— Nu e despre bani! E despre noi! Despre minciunile tale! Despre femeia aceea!

S-a lăsat o liniște grea. Apoi a ridicat vocea:

— Cine ți-a băgat prostiile astea în cap?

— Vlad a văzut mesajele! Ai avut măcar curajul să-i spui adevărul?

A tăcut. Pentru prima dată după mulți ani, l-am văzut vulnerabil. Nu mai era bărbatul sigur pe el, ci un om prins cu minciuna la vedere.

— Nu știu ce vrei să fac…

— Vreau să pleci! Vreau să-mi lași liniștea și copilul! Vreau să nu mai trăiesc în umbra minciunilor tale!

A plecat fără să spună nimic. Ușa s-a trântit cu un zgomot surd, iar eu am rămas singură într-o liniște care mă asurzea.

Au urmat zile grele. Vlad nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Îl vedeam cum suferă, cum se închide în el. Mama mea a venit din sat să mă ajute, dar tot ce putea face era să ofteze și să dea vina pe „vremurile astea moderne”.

— Pe vremea mea, femeile răbdau…

— Pe vremea ta nu existau atâtea minciuni!

— Ba existau, dar nu le scoteam la lumină!

Am simțit că mă sufoc. Prietenele mele mă evitau — unele din rușine, altele din teamă să nu le „contaminez” cu ghinionul meu. La serviciu eram absentă, iar șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea în birou.

— Irina, dacă ai nevoie de timp… Poate ar trebui să iei o pauză.

Am plecat acasă cu inima grea. În acea noapte am decis: trebuie să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde pot respira din nou.

Am găsit un anunț pe internet: „Cautăm îngrijitoare pentru bătrâni în Italia. Salariu motivant.” Am aplicat fără să stau pe gânduri. Două săptămâni mai târziu eram deja cu valiza în mână la autogară.

Despărțirea de Vlad a fost cea mai grea decizie din viața mea.

— Mama… tu chiar pleci?

— Da, puiule… Dar o fac pentru noi. Ca să putem avea un viitor mai bun.

M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche:

— Să nu uiți niciodată de mine!

Drumul spre Italia a fost lung și plin de gânduri negre. În autocar erau alte femei ca mine — Mariana din Vaslui, care își lăsa cei trei copii acasă; Lenuța din Bacău, care plângea în tăcere uitându-se la pozele cu nepoții ei; Rodica din Craiova, care povestea cum soțul ei a vândut casa fără știrea ei.

Ajunsă la Torino, am început munca la familia Rossi — doi bătrâni simpatici, dar exigenți. Zilele erau lungi și obositoare: spălat, gătit, curățenie, cumpărături. Seara adormeam cu telefonul în mână, așteptând un mesaj de la Vlad.

Primele luni au fost un chin. Dorul de casă mă rodea pe dinăuntru. Îmi lipseau mirosurile din bucătăria mea, râsetele lui Vlad, certurile banale cu mama mea. Îmi lipsea chiar și Radu — sau mai bine zis iluzia unei familii fericite.

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad:

„Mama, tata vrea să vin la el weekendul ăsta. Pot?”

Am simțit un gol în stomac. Nu voiam ca Vlad să sufere mai mult decât deja o făcuse. Dar nici nu puteam controla totul de la distanță.

„Sigur că poți, puiule”, i-am scris cu mâinile tremurânde.

Seara aceea am plâns până târziu. M-am întrebat dacă am făcut bine plecând. Dacă n-ar fi trebuit să rămân lângă Vlad orice ar fi fost. Dacă fuga mea n-a fost decât o altă formă de abandon.

Au trecut doi ani de atunci. Între timp am reușit să strâng bani pentru ca Vlad să meargă la facultate la București. Vorbim des la telefon, dar simt că între noi s-a ridicat un zid invizibil — zidul dorului și al neîncrederii.

Radu s-a recăsătorit cu femeia pentru care ne-a părăsit. Mama mea încă oftează când vorbim la telefon: „Nu era mai bine dacă răbdai?”

Dar eu? Eu încă încerc să mă regăsesc printre străini. Seara ies pe balconul micuțului meu apartament din Torino și privesc luminile orașului întrebându-mă:

Oare voi putea vreodată să iert? Oare am făcut bine alegând drumul acesta? Sau am pierdut tot ce era mai important pentru mine?