„Maria, ai distrus familia noastră!” – Cum am pierdut-o pe fiica mea din cauza unei cești de cafea

— Maria, nu poți să-mi aduci și mie o ceașcă de cafea? vocea mea a tremurat ușor, dar am încercat să par calmă. Era o dimineață de duminică, iar în bucătăria mică din apartamentul nostru din Ploiești mirosea a pâine prăjită și a cafea proaspăt făcută. Fiica mea, Ana, stătea la masă cu soțul ei, Vlad, râzând la o glumă pe care nu o auzisem. M-am apropiat timid, simțind că nu mai sunt la fel de binevenită ca altădată.

Maria, nora mea, s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape indiferentă. — Sigur, doamnă Elena, răspunse ea, dar tonul ei era sec. A luat ceașca și a pus-o pe masă în fața mea fără să mă privească. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în propria casă.

După micul dejun, Ana s-a ridicat brusc și a început să strângă farfuriile. — Mamă, poate ar trebui să te odihnești puțin. Pari obosită. Am zâmbit forțat și m-am retras în camera mea, dar am auzit șoapte din bucătărie:

— Nu mai suport! De fiecare dată trebuie să-i fac pe plac! se plângea Maria.
— E mama mea, ce vrei să fac? răspundea Ana, vizibil iritată.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ani de zile am muncit pe brânci ca să-i ofer Anei tot ce avea nevoie. Am rămas văduvă când ea avea doar șapte ani. Am renunțat la visele mele pentru ca ea să poată merge la facultate. Și acum, când credeam că voi avea parte de liniște și dragoste la bătrânețe, mă simțeam ca un musafir nedorit.

Seara, am încercat să discut cu Ana:
— Draga mea, am făcut ceva greșit? Simt că nu mai sunt binevenită aici…
Ana a oftat adânc:
— Mamă, nu e vorba de tine… Doar că Maria simte că îi invadezi spațiul. Poate ar trebui să-i lași ei mai mult loc să se ocupe de casă.

Am rămas fără cuvinte. Casa asta fusese a mea zeci de ani. Fiecare colțișor păstra amintiri cu mine și cu Ana copil. Acum trebuia să mă retrag ca o umbră?

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Maria își făcea simțită prezența tot mai mult: schimba ordinea lucrurilor prin bucătărie, aducea decorațiuni noi fără să mă întrebe, iar Ana părea mereu prinsă între noi două. Vlad încerca să detensioneze atmosfera cu glume proaste sau propuneri de ieșiri în oraș, dar nimeni nu râdea cu adevărat.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, totul a explodat. Maria a venit acasă supărată după serviciu și m-a găsit în bucătărie pregătind cina.
— Doamnă Elena, v-am rugat să nu mai gătiți pentru noi fără să ne întrebați! Am zis clar că vreau să gătesc eu azi!
M-am uitat la ea uluită:
— Dar am vrut doar să vă fac o surpriză… Am gătit sarmale, știu că îi plac Anei…
— Nu e vorba despre mâncare! E vorba că nu respectați limitele! a țipat Maria.

Ana a intrat în bucătărie exact atunci. S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:
— Mamă… poate ar trebui să te gândești să te muți la mătușa Ileana pentru o vreme. Avem nevoie de spațiu.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Sarmalele au rămas pe masă, neterminate. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și m-am închis în cameră. Toată noaptea am plâns ca un copil părăsit.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul. Ana nici măcar nu a venit să mă îmbrățișeze. Vlad mi-a spus sec „Sperăm să vă fie bine”, iar Maria nici nu s-a uitat la mine.

La mătușa Ileana m-am simțit ca un refugiat. Ea m-a ascultat fără să mă judece:
— Elena, știu că doare… Dar copiii cresc și uneori uită cât ai făcut pentru ei.

Au trecut luni de atunci. Ana nu m-a sunat nici măcar de ziua mea. M-am întrebat de zeci de ori unde am greșit: am fost prea prezentă? Prea protectoare? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă într-o Românie care nu mai seamănă cu cea în care am crescut eu?

Mi-e dor de fata mea. Mi-e dor de zilele când râdeam împreună la masă sau când venea plângând acasă și o luam în brațe fără să-mi pese dacă deranjez pe cineva. Acum sunt doar eu și amintirile mele.

Oare cât trebuie să renunțe o mamă pentru fericirea copilului ei? Și când devine sacrificiul prea mare? Poate cineva să-mi spună dacă există cale de împăcare sau dacă trebuie pur și simplu să învăț să trăiesc cu această durere?