Mesaje neașteptate pe telefonul soțului meu de 63 de ani: O călătorie de la îndoială la iubire regăsită

— Ilie, cine e Mariana? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul lui în mână ca pe o dovadă a unei crime. Era seara târziu, iar lumina slabă din sufragerie îi desena umbre adânci pe față. El s-a uitat la mine, surprins, apoi a coborât privirea spre mâinile lui, care tremurau ușor.

Nu știu ce m-a apucat să-i verific telefonul. Poate liniștea aceea apăsătoare din ultimii ani, poate faptul că de când ne-am pensionat, Ilie părea tot mai absent, pierdut în gânduri și plimbări lungi prin parc. Sau poate doar teama că, după atâția ani, nu mai știu cine suntem unul pentru celălalt.

Am deschis mesajele fără să vreau să văd ceva rău. Dar acolo era: „Mi-e dor să te văd”, „Sper să nu afle soția ta”, „Ne întâlnim mâine la cafenea?”

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat de pe canapea și am mers direct la el, fără să mă gândesc la consecințe. Ilie s-a ridicat încet, ca un bătrân obosit de viață, și m-a privit cu ochii lui albaștri, aceiași ochi în care mă pierdusem cândva.

— Maria, nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? am izbucnit eu. După patruzeci de ani, asta merit?

A tăcut mult timp. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie pe care nu știam dacă o mai putem trece vreodată. În mintea mea se derulau toate momentele noastre: nunta mică din satul lui din Buzău, nașterea copiilor noștri, serile când dansam în bucătărie pe muzica veche de la radio.

— Mariana e… o prietenă veche. Ne-am întâlnit întâmplător în parc. Am început să vorbim… despre bătrânețe, despre copii, despre frici. Nu s-a întâmplat nimic între noi, jur!

Nu l-am crezut. Cum aș fi putut? Mesajele erau acolo, dovada trădării. Am plâns toată noaptea, ascunsă sub plapumă ca un copil speriat.

A doua zi, copiii noștri au sunat. Irina, fiica noastră cea mare, a simțit ceva în vocea mea.

— Mamă, totul e bine?

— Da, draga mea, doar sunt puțin obosită…

Nu voiam să-i implic. Era problema mea și a lui Ilie. Dar nu puteam să nu mă gândesc: dacă el chiar are pe altcineva? Dacă toată viața noastră a fost o minciună?

Zilele au trecut greu. Ilie încerca să fie atent cu mine, îmi aducea cafeaua la pat dimineața, mă întreba dacă vreau să mergem împreună la piață. Eu îl respingeam tăcut, cu răceala unei ierni târzii.

Într-o zi, am găsit curajul să o caut pe Mariana. Am găsit-o ușor: era asistenta socială de la centrul de zi pentru vârstnici din cartier. M-am dus acolo sub pretextul că vreau să mă înscriu la un atelier de pictură.

Mariana era o femeie simplă, cu părul alb strâns într-un coc și ochi blânzi. M-a recunoscut imediat.

— Sunteți soția lui Ilie, nu-i așa?

Am dat din cap.

— Vreau doar să știu adevărul. Îmi datorezi asta.

A oftat adânc.

— Ilie vine aici aproape zilnic. Nu pentru mine… ci pentru că se simte singur. Copiii au plecat, dumneavoastră sunteți mereu ocupată cu gospodăria… El are nevoie să vorbească cu cineva despre fricile lui. Despre boală, despre moarte… Eu doar l-am ascultat.

M-am simțit rușinată și ușurată în același timp. Toată furia mea s-a topit într-o tristețe amară: oare chiar nu-l mai văzusem pe Ilie de atâta timp? Oare chiar îl lăsasem singur în propria casă?

Când am ajuns acasă, l-am găsit pe Ilie stând la masă cu poza noastră de la nuntă în față.

— Maria… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu am vrut niciodată să te mint. Dar mi-a fost frică să-ți spun cât de singur mă simt uneori.

Am plâns amândoi atunci, ținându-ne de mâini ca doi adolescenți speriați de viitor.

De atunci am început să vorbim mai mult. Seara ieșim împreună la plimbare prin parc sau ne uităm la filme vechi. Uneori mergem împreună la centrul de zi și râdem cu ceilalți bătrâni.

Poate că bătrânețea nu e despre trădări sau regrete, ci despre curajul de a recunoaște când ai nevoie de celălalt.

Mă întreb acum: câți dintre noi își ascultă cu adevărat partenerul după o viață întreagă împreună? Câte iubiri se pierd în tăcere și câte se pot regăsi dacă avem curajul să vorbim sincer?