„Mi-au spus mătușă, dar ochii lor erau doar pe adresa mea”: Povestea unei trădări de familie

— Elena, tu chiar nu înțelegi? Ești singură, ce ai de gând să faci cu apartamentul ăsta uriaș? — vocea Irinei răsuna în bucătăria cu pereți galbeni, printre aburii ceaiului de tei. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de porțelan, dar m-am forțat să nu las să se vadă.

— Irina, nu cred că e momentul să discutăm despre asta. Am spus deja că nu vreau să vând sau să dau nimic cât timp sunt în viață.

Ea a oftat teatral și s-a uitat la mine cu acea privire pe care o văzusem de atâtea ori la sora mea, Mariana — privirea aceea care spunea „nu ești rezonabilă, ne faci probleme”.

Am crescut într-o familie modestă din București, într-un apartament micuț cu două camere, unde fiecare colțișor era plin de amintiri și certuri mărunte. Eu eram mereu cea care făcea pace, cea care își ținea părerile pentru sine. Poate de aceea, când am primit apartamentul acesta de la mătușa mea, toți au presupus că voi fi la fel de docilă.

Timp de treizeci de ani am lucrat ca bibliotecară. Cărțile mi-au fost prieteni, iar liniștea rafturilor prăfuite era refugiul meu. Nu m-am căsătorit niciodată. Mariana a avut-o pe Irina la douăzeci și doi de ani și mereu mi-a spus că nu știu ce înseamnă sacrificiul adevărat. Dar eu am sacrificat liniștea pentru familie de nenumărate ori — doar că nimeni nu a observat.

În ultimii ani, Irina venea tot mai des pe la mine. La început credeam că vrea să petreacă timp cu mine, dar discuțiile ajungeau mereu la același subiect: apartamentul. „E păcat să stea gol atâta spațiu”, „Ai putea să-l dai în chirie și să-mi dai mie banii”, „Dacă ai avea grijă de cineva, poate ai primi mai multă atenție”.

Într-o duminică ploioasă, când tocmai terminasem de citit o carte veche de Sadoveanu, Irina a venit cu Mariana. Au intrat fără să bată, ca și cum apartamentul era deja al lor.

— Elena, trebuie să vorbim serios — a început Mariana. — Irina are nevoie de un loc al ei. Nu-ți dai seama cât e de greu pentru tinerii din ziua de azi?

— Și eu ce fac? Unde mă duc? — am întrebat încet.

— Poți să rămâi aici cât vrei! Dar dacă ai face actele acum, Irina ar putea să se ocupe de tot când nu vei mai fi. E mai simplu pentru toată lumea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre grijă sau dragoste. Era vorba despre apartament.

În zilele următoare am început să primesc telefoane ciudate. Un notar necunoscut mă întreba dacă sunt sigură că nu vreau să fac o procură. Un agent imobiliar mi-a lăsat un bilețel sub ușă: „Cumpărăm apartamente vechi la preț bun!”. Am înțeles atunci că Irina și Mariana vorbeau cu oricine ar fi putut să le ajute să pună mâna pe casa mea.

Am încercat să le evit, dar într-o seară, când mă întorceam de la piață cu plasele grele, le-am găsit pe amândouă pe scara blocului.

— Elena, nu mai poți continua așa! — a ridicat vocea Mariana. — Ești egoistă! Noi suntem familia ta!

— Familia mea? — am izbucnit pentru prima dată în viață. — Familia mea mă vede doar ca pe o adresă bună din centru! Nu v-ați întrebat niciodată dacă sunt fericită aici? Dacă am nevoie de ceva?

Irina s-a uitat în altă parte. Mariana a dat din mână a lehamite.

— Dacă nu vrei să ne ajuți, nu te mai plânge că ești singură!

Au plecat trântind ușa scării. Am rămas acolo, cu plasele atârnând greu și lacrimile curgându-mi pe obraji. Pentru prima dată m-am simțit cu adevărat singură.

Zilele au trecut greu. Vecinii au început să mă întrebe dacă vând apartamentul. La bibliotecă, colegii mă priveau cu milă când povesteam frânturi din ce se întâmpla acasă.

Într-o seară, am primit un telefon de la Irina:

— Mătușă Elena… îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar chiar am nevoie de ajutorul tău. Toți prietenii mei au primit ceva de la familie…

— Irina, eu ți-am dat deja tot ce am avut: timpul meu, poveștile mele, dragostea mea. Dacă nu e destul… atunci nu știu ce altceva pot face.

A tăcut. Apoi a închis.

Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva greșesc eu. Poate că ar trebui să cedez? Să fiu „mătușa bună” care lasă totul moștenire? Dar apoi mi-am amintit cât de mult am muncit pentru liniștea mea. Cât de greu mi-a fost să ajung aici.

Într-o dimineață, am găsit un bilet sub ușă: „Nu uita că familia e tot ce ai.” Scrisul era al Marianei.

M-am așezat la masa din bucătărie și am privit lumina care intra prin ferestrele mari ale apartamentului meu vechi. Am decis atunci că nu voi ceda presiunilor. Că merit să trăiesc liniștită, fără să fiu redusă la o simplă adresă pe o hârtie de moștenire.

Poate că voi rămâne singură. Poate că familia mă va urî pentru decizia mea. Dar pentru prima dată în viață simt că sunt stăpână pe propriul destin.

Mă întreb: câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Câți au avut curajul să spună „nu”, chiar dacă asta înseamnă să rămână singuri?