Mirosul pâinii calde și gustul amar al tăcerii – Noaptea care mi-a frânt căsnicia

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit, cu mâinile pline de făină, în timp ce frământam aluatul pe masa din bucătărie. Era trecut de ora opt seara, iar mirosul de pâine proaspătă începea să umple apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Radu stătea pe canapea, cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmpla în jur.

— Ce-ai zis? a întrebat el, fără să ridice privirea.

— Nimic… am murmurat, simțind cum mi se strânge inima. De fapt, voiam să urlu. Să-i spun cât de singură mă simt, cât de mult mă doare să văd cum ne-am îndepărtat. Dar am ales, ca de obicei, să tac.

Așa a început noaptea care avea să-mi schimbe viața. O noapte ca oricare alta, în care am încercat să adun cioburile unei relații care scârțâia de ani buni. Am crescut într-o familie unde mama făcea pâine în fiecare duminică. Pentru mine, asta era dovada supremă de iubire: să frămânți, să coci, să împarți. Când m-am măritat cu Radu, am vrut să-i ofer același sentiment de acasă. Dar el nu părea să observe niciodată.

În acea seară, am pus pâinea la cuptor și m-am așezat la masă, privind în gol. Radu a venit după câteva minute și s-a așezat în fața mea.

— Ce-i cu tine? Pari supărată.

— Nu sunt supărată. Sunt doar… obosită.

— Obosită? De ce? Nu faci decât să stai acasă toată ziua.

Cuvintele lui au căzut ca o palmă peste sufletul meu. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu fac decât să stau acasă? Radu, tu știi ce înseamnă să ai grijă de casă, de copii, de tine? Să gătești, să speli, să calci, să te asiguri că totul merge bine?

El a ridicat din umeri.

— Toate femeile fac asta. Nu e mare lucru.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Toate serile în care l-am așteptat cu masa caldă, toate diminețile în care i-am pregătit cafeaua înainte să plece la muncă, toate zilele în care am pus nevoile lui înaintea mea… Toate păreau inutile.

— Știi ce? Poate că pentru tine nu e mare lucru. Dar pentru mine e totul. Și m-am săturat să fiu invizibilă în propria mea casă!

Radu s-a ridicat brusc.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am rămas împietrită. Niciodată nu-mi vorbise așa. Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Poate chiar ar trebui să plec… am șoptit.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Blocurile gri din jur păreau mai reci ca niciodată. Am privit spre cerul întunecat și mi-am amintit de mama. Ea ar fi spus: „Nu lăsa tăcerea să-ți mănânce sufletul.” Dar eu exact asta făcusem ani la rând.

Când m-am întors în bucătărie, pâinea era gata. Am scos-o din cuptor și am rupt o bucată fierbinte. Mirosul m-a făcut să plâng și mai tare. Era gustul copilăriei mele, dar acum avea un gust amar.

Radu a venit după mine.

— Martina… poate am exagerat. Dar și tu ești mereu nervoasă în ultima vreme.

— Pentru că nu mai pot! Pentru că nu mai știu cine sunt! Pentru că nu mai știu dacă vreau să trăiesc așa!

A urmat o tăcere grea. Apoi el a ieșit din casă trântind ușa. Am rămas singură cu pâinea caldă și cu gândurile mele. Copiii dormeau deja. M-am dus la ei și i-am privit cum respirau liniștiți. M-am întrebat dacă merită să rămân doar pentru ei sau dacă merit și eu ceva mai mult.

A doua zi dimineață, Radu nu s-a întors acasă. M-a sunat soacra mea, doamna Elena:

— Martina, ce-ai făcut iar? L-ai supărat pe băiatul meu?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Poate ar trebui să-l întrebați pe el ce a făcut!

— Tu ești femeie, tu trebuie să ții casa! Să nu-l superi!

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit mică și neînsemnată. Toată lumea părea să creadă că vina e mereu a femeii.

Au trecut zile în care am trăit ca pe pilot automat: duceam copiii la grădiniță, găteam, făceam curat. Radu venea târziu sau deloc. Nu mai vorbeam decât despre lucruri practice: facturi, copii, cumpărături.

Într-o seară, după aproape o lună de tăcere și distanță, m-a sunat prietena mea cea mai bună, Simona:

— Martina, nu poți trăi așa! Trebuie să vorbești cu el sau să iei o decizie pentru tine!

Am plâns la telefon minute în șir. Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa doar de dragul aparențelor sau al copiilor. În acea noapte i-am scris lui Radu o scrisoare lungă în care i-am spus tot ce simt: frustrarea, singurătatea, dorința de a fi văzută și iubită pentru cine sunt eu cu adevărat.

A doua zi dimineață i-am lăsat scrisoarea pe masă și am plecat la mama mea la țară împreună cu copiii. Acolo am redescoperit liniștea și puterea de a mă regăsi pe mine însămi. Mama m-a privit lung și mi-a spus:

— Fata mea, nu poți turna dintr-un ulcior gol. Ai grijă de tine întâi!

Au trecut luni până când Radu a venit după noi. Era schimbat, mai tăcut, mai umil. Mi-a spus că i-a lipsit familia și că vrea să încercăm din nou. Dar eu nu eram sigură că pot uita tot ce s-a spus și tot ce nu s-a spus între noi.

Acum stau pe prispa casei mamei mele și privesc apusul peste câmpuri. Miroase a pâine coaptă și a iarbă proaspătă. Îmi pun mereu aceeași întrebare: oare cât trebuie să te sacrifici pentru dragoste? Și când devine sacrificiul doar o formă de renunțare la tine însuți?