Moștenirea care ne-a destrămat: Povestea unei case de 50 de milioane

— Nu pot să cred, Irina! Ai auzit ce-a zis avocatul? Toată averea… totul e al vostru!
Vocea lui Radu tremura, iar ochii lui erau larg deschiși, ca și cum ar fi văzut o fantomă. Eu stăteam pe canapeaua veche din sufrageria noastră, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi controlez respirația. Pe masă, între noi, zăcea testamentul doamnei Stanca, vecina noastră de la etajul patru, femeia care ne-a fost ca o bunică în ultimii ani.

Nu-mi venea să cred. Doamna Stanca, cu care beam cafea aproape în fiecare dimineață și care mă învățase să fac cozonaci ca la țară, ne lăsase moștenire nu doar apartamentul ei, ci și conacul uriaș de la marginea Bucureștiului. Un conac despre care nici măcar nu știam că există până acum două zile. Și nu era orice casă: era evaluată la peste 50 de milioane de dolari. O sumă pe care nici nu puteam să o pronunț fără să simt că mă sufoc.

— E o greșeală, am șoptit. Trebuie să fie o greșeală. Familia ei… copiii, nepoții… cum să nu le lase lor nimic?

Radu s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.

— Irina, tu știi cât de mult am ajutat-o. Când a fost bolnavă, tu ai stat cu ea nopți întregi. Copiii ei nici măcar nu veneau să o vadă! Poate că a vrut să ne răsplătească.

Avea dreptate. Dar nu puteam să nu mă gândesc la privirea rece a fiului ei, Mihai, când ne-a întâlnit la înmormântare. Nici nu ne-a salutat. Iar când avocatul a citit testamentul, am simțit cum toți ochii se fixează pe noi cu ură și suspiciune.

A doua zi după citirea testamentului, telefonul a început să sune fără oprire. Presa aflase deja povestea „tinerilor norocoși” care au primit o avere peste noapte. Vecinii șușoteau pe la colțuri. Mama mea m-a sunat plângând:

— Irina, ce-ai făcut? Ce-ai făcut de ai ajuns să iei averea altora? Oamenii vorbesc urât despre tine!

Am încercat să-i explic că nu am făcut nimic rău, că tot ce am făcut a fost să fim aproape de o femeie singură și bolnavă. Dar nu m-a crezut. Nici ea, nici sora mea mai mică, care mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mândră de tine.”

Radu încerca să mă liniștească, dar și el era tensionat. În fiecare seară discutam despre ce ar trebui să facem cu casa. S-o vindem? S-o păstrăm? S-o donăm?

Într-o seară, când am ajuns acasă după ce am vizitat conacul pentru prima dată — un loc imens, cu candelabre de cristal și camere în care ecoul pașilor noștri părea să spună povești vechi — l-am găsit pe Mihai așteptându-ne la ușă.

— Vreau să vorbim, a spus el pe un ton rece.

Am deschis ușa și l-am invitat înăuntru. S-a așezat pe scaunul din bucătărie și s-a uitat direct la mine.

— Ce i-ați făcut mamei mele? Cum ați convins-o să vă lase vouă totul?

M-am simțit mică și vinovată, deși știam că nu făcusem nimic rău.

— N-am convins-o cu nimic. Am fost doar aproape de ea când avea nevoie…

— Minți! Mama n-ar fi făcut niciodată asta dacă nu erați voi! O să vă dau în judecată!

A plecat trântind ușa. Radu a încercat să-l oprească, dar Mihai nici nu s-a uitat înapoi.

În zilele următoare am primit scrisori de amenințare și mesaje pline de ură pe rețelele sociale. Prietenii noștri au început să se îndepărteze. Unii spuneau că „banii schimbă oamenii”, alții că „sigur e ceva la mijloc”.

Între mine și Radu au început certurile. El voia să ne mutăm imediat în conac și să profităm de noua viață. Eu voiam să găsim o cale de împăcare cu familia doamnei Stanca sau măcar să donăm o parte din avere.

— Nu vezi că toată lumea ne urăște? i-am spus într-o seară. Nu pot trăi așa!

— Irina, oamenii oricum vorbesc. Avem șansa vieții noastre! Nu putem renunța la tot pentru niște străini!

Am plâns toată noaptea. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram „fata bună” care ajuta bătrânii din bloc și una în care eram „vânătoarea de averi” despre care vorbea toată lumea.

Procesul intentat de Mihai a durat luni întregi. Am fost chemați la tribunal, unde am fost întrebați despre fiecare vizită la doamna Stanca, fiecare cadou primit sau dat. Avocatul lor încerca să demonstreze că am manipulat-o pe bătrână.

Într-o zi, după o ședință lungă la tribunal, am ieșit pe hol și am văzut-o pe Ana, fiica doamnei Stanca, plângând pe o bancă.

M-am apropiat timid:

— Îmi pare rău pentru tot ce se întâmplă…

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Știi ce doare cel mai tare? Că mama mea a simțit nevoia să caute afecțiune la alții… Poate că noi am greșit undeva.

Am stat lângă ea câteva minute în tăcere. Pentru prima dată am simțit că nu suntem doar dușmani într-o luptă pentru bani — eram două femei rănite de aceeași poveste tristă.

Procesul s-a terminat în favoarea noastră. Am rămas cu conacul și cu povara unei averi pe care nu mi-am dorit-o niciodată cu adevărat. Familia doamnei Stanca s-a îndepărtat definitiv de noi. Prietenii vechi nu s-au mai întors niciodată.

Astăzi stau singură într-un salon imens, privind pe fereastra uriașă spre grădina pustie. Mă întreb dacă banii chiar aduc fericirea sau doar scot la iveală cele mai urâte părți din oameni.

Oare am făcut bine? Oare există vreo cale prin care poți primi un dar atât de mare fără să pierzi tot ce contează cu adevărat?