„Ne faci de râs, mamă!” – Dragostea mea după șaizeci de ani și judecata copiilor mei

— Nu pot să cred, mamă! Chiar nu-ți dai seama cât ne faci de râs? vocea Ancăi răsună ascuțit în sufrageria mică, plină de lumina blândă a după-amiezii. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța disperată de perdeaua cu flori vechi. Rareș, fiul meu, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină.

Aveam 63 de ani când l-am cunoscut pe Doru. Era văduv de câțiva ani, cu ochii lui albaștri și zâmbetul cald care mă făcea să uit de riduri și de singurătate. Ne-am întâlnit la piață, la taraba cu mere ionatane. Mi-a întins o pungă și a spus: „Sunt cele mai bune mere din oraș. Dar să nu mă credeți pe cuvânt, trebuie să gustați.” Am râs atunci, un râs pe care nu-l mai scosesem din mine de zeci de ani.

La început, am ascuns totul. Îmi era rușine să le spun copiilor mei că mă văd cu cineva. Ce-ar fi zis vecinii? Ce-ar fi zis rudele? Dar Doru era insistent și blând. Mă lua la plimbare prin parc, îmi aducea flori de câmp și mă asculta când îi povesteam despre soțul meu trecut, despre dorurile mele, despre fricile mele. Simțeam că trăiesc din nou.

Când le-am spus Ancăi și lui Rareș despre Doru, am făcut-o cu inima cât un purice. Era o seară ploioasă, iar eu am simțit nevoia să nu mai ascund nimic. „Vreau să vă spun ceva important”, am început timid. Anca a ridicat din sprâncene, Rareș a oftat. „M-am îndrăgostit.”

A urmat o tăcere grea, ca un nor de furtună. Anca a izbucnit prima: „Ești ridicolă! La vârsta ta? Ce-o să zică lumea?” Rareș a tăcut mult timp, apoi a spus încet: „Tata n-a murit de mult… Cum poți?”

Am încercat să le explic că nu e vorba de a-l înlocui pe tatăl lor, ci de a-mi găsi un sens. „Nu vreau să fiu singură până la sfârșitul vieții. Nu vreau să mor uitându-mă la pereții goi.” Dar ei nu au vrut să audă.

Zilele următoare au fost un coșmar. Anca m-a sunat doar ca să-mi spună că nu vrea ca nepoții ei să audă despre „prostii din astea”. Rareș a venit acasă doar ca să-și ia niște acte și nici nu m-a privit în ochi. M-am simțit vinovată, ca și cum fericirea mea era o crimă.

Doru a observat schimbarea mea. Într-o seară, în timp ce stăteam pe banca din fața blocului, mi-a luat mâna și mi-a spus: „Nu-i lăsa să-ți fure bucuria. Ai dreptul la iubire.” Am plâns atunci în brațele lui, ca un copil pedepsit pe nedrept.

Au trecut săptămâni în care am trăit între două lumi: una în care eram femeia matură care își găsise din nou dragostea și alta în care eram mama rușinată, judecată de propriii copii. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri. Odată am auzit-o pe tanti Viorica spunând: „Uite-o și pe asta, la vârsta ei umblă cu bărbați.” M-am simțit mică, umilită.

Într-o duminică, Doru m-a invitat la el acasă. A gătit sarmale și mi-a pus muzică veche la pick-up. Am dansat încet prin sufrageria lui micuță, iar pentru prima dată după mult timp am simțit că viața are din nou culoare.

Dar acasă mă aștepta Anca. Era furioasă:
— Cum poți să faci asta? Tata nici n-a apucat să-și vadă nepoții mari! Tu te distrezi cu un străin?
— Doru nu e un străin, Anca. E un om bun care mă face fericită.
— Ne faci de râs! Toată lumea vorbește! Nu te gândești deloc la noi?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Oare chiar eram egoistă? Oare chiar îi făceam de rușine?

În zilele următoare am încercat să mă îndepărtez de Doru. I-am spus că trebuie să mă gândesc la familie. El m-a privit trist:
— Dacă renunți la tine pentru ei, cine o să fii?

Am stat nopți întregi cu ochii în tavan, întrebându-mă dacă am dreptul la fericire sau dacă trebuie să trăiesc doar pentru copii și nepoți. Mi-am adus aminte cum am renunțat mereu la visurile mele pentru familie: nu am mers niciodată la munte pentru că soțului meu nu-i plăcea frigul; nu am pictat niciodată pentru că trebuia să gătesc; nu am ieșit cu prietenele pentru că trebuia să fiu acasă.

Într-o zi, Rareș a venit la mine cu nepoata cea mică, Ilinca. Fetița s-a uitat la mine și mi-a spus:
— Bunico, tu ești tristă?
Am zâmbit forțat:
— Nu, puiule.
— Atunci de ce nu mai râzi ca înainte?

Atunci am realizat că nu pot trăi mințindu-mă. I-am chemat pe Anca și Rareș la o discuție serioasă.
— Vreau să vă spun ceva: eu îl iubesc pe Doru. Știu că vă e greu să acceptați, dar eu nu mai pot trăi doar pentru voi. Am nevoie de bucurie în viața mea.
Anca a început să plângă:
— Nu vreau să te pierd…
— Nu mă pierzi! Sunt tot mama voastră, dar sunt și femeie.

A fost greu. Au trecut luni până când copiii mei au început să accepte ideea că mama lor poate fi fericită și altfel decât își imaginau ei.

Astăzi merg cu Doru prin parc ținându-ne de mână. Unii se uită ciudat, alții zâmbesc complice. Copiii mei încă mai au momente când oftează sau evită subiectul, dar văd că încet-încet se obișnuiesc cu noua mea viață.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că ceilalți cred că nu mai avem voie? Oare chiar trebuie să ne trăim bătrânețea în tăcere și sacrificiu? Poate că e timpul să vorbim deschis despre dreptul nostru la iubire — indiferent de vârstă.