Nepotii mei, dorul meu: Povestea unei bunici tinute la distanta

— Nu, mamă, nu cred că e o idee bună să rămână copiii la tine azi. Irina nu vrea.

Vocea lui Vlad, fiul meu, răsună în telefon ca o sentință. Mă uit la poza cu nepoții mei, Radu și Ilinca, lipită pe frigider. Zâmbetele lor mă dor mai tare decât orice ceartă. Îmi amintesc cum îi țineam de mână în parc, cum le citeam povești și cum râdeau când le făceam clătite. Acum, tot ce primesc sunt câteva ore la ziua lor sau la Crăciun, sub privirea rece a Irinei.

Totul a început acum doi ani, într-o după-amiază de vară. Vlad și Irina aveau probleme cu banii. Eu, pensionară cu o pensie modestă, am încercat să-i ajut cum am putut: le-am dat 500 de lei din economiile mele pentru facturi. Dar Irina a interpretat gestul ca pe o insultă.

— Nu avem nevoie de mila nimănui! a țipat ea atunci, cu ochii în lacrimi. Vlad încerca să o liniștească, dar eu simțeam că mă prăbușesc. Am vrut doar să ajut.

De atunci, orice încercare de apropiere s-a transformat într-o luptă surdă. Irina mă privește ca pe un dușman. Orice gest al meu e suspectat de intenții ascunse. Dacă aduc o jucărie pentru copii, spune că îi răsfăț prea mult. Dacă îi invit la masă, refuză politicos sau găsește scuze.

Într-o seară, după ce am vorbit cu Vlad la telefon și am simțit din nou zidul ridicat între noi, am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă am greșit atât de tare încât să merit să fiu ținută la distanță de propriii mei nepoți.

— Mamă, nu e vorba doar de bani… Irina crede că nu respecți regulile noastre cu copiii. Că îi lași prea mult la televizor, că le dai dulciuri…

— Vlad, sunt bunica lor! Nu vreau decât să-i văd fericiți…

— Știu, dar trebuie să înțelegi că Irina e foarte stresată…

Am tăcut. Nu voiam să-l pun pe Vlad între mine și soția lui. Dar simțeam că pierd tot ce contează pentru mine.

La ziua Ilincăi am ajuns cu un cadou modest: o păpușă croșetată de mine. Irina a zâmbit forțat.

— Mulțumim… dar avem deja prea multe jucării.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochi mari:

— Bunico, vii mâine să te joci cu mine?

Irina a intervenit imediat:

— Ilinca, mâine mergem la grădiniță.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat devreme, cu lacrimi în ochi.

Sora mea, Elena, mă sună des și mă întreabă:

— De ce nu te impui? Ești bunica lor!

Dar eu nu vreau scandaluri. Îmi iubesc familia și nu vreau să stric și puținul care a mai rămas.

Într-o zi am văzut-o pe Ilinca în parc cu bona. M-am apropiat timid.

— Bunico! a strigat ea și m-a îmbrățișat. Bona s-a uitat la mine jenată.

— Doamna Irina mi-a spus să nu vorbesc cu nimeni…

M-am simțit ca un intrus în propria familie.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am scris o scrisoare Irinei:

„Dragă Irina,
Nu vreau să te supăr sau să-ți încalc regulile. Îi iubesc pe Radu și Ilinca mai mult decât pot spune în cuvinte. Dacă am greșit vreodată față de tine sau față de Vlad, îmi pare rău din suflet. Tot ce-mi doresc este să pot fi parte din viața lor.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Vlad mă vizitează uneori singur. Îl văd obosit și apăsat.

— Mamă, nu știu ce să fac… Între tine și Irina e mereu tensiune…

— Vlad, eu nu vreau decât să-mi văd nepoții crescând…

— Știu… dar nu pot să o forțez pe Irina…

M-am resemnat cu vizitele rare și cu pozele trimise pe WhatsApp. Privesc la copiii altora în parc și mă întreb dacă voi mai avea vreodată șansa să-i țin pe Radu și Ilinca de mână fără teamă sau vinovăție.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva generația noastră e sortită să fie ținută la distanță de cei tineri. Dacă nu cumva dorința noastră de a ajuta e interpretată mereu greșit. Sau poate că vina e a mea și ar trebui să renunț la orice speranță?

Oare câți bunici trăiesc același dor? Oare cât valorează dragostea unei bunici pentru nepoții ei în lumea asta grăbită?