Niciodată nu am fost cu adevărat bunică – și acum, dintr-odată, sunt cea rea?

— Nu, nu cred că e o idee bună, Maria. David nu mă cunoaște. De ce ai vrea să-l las cu mine acum, după atâta timp?
Vocea mea tremura, iar Maria, nora mea, mă privea cu ochii roșii de oboseală și supărare. În bucătăria mică, mirosul de cafea arsă plutea greu, iar ceasul de pe perete ticăia apăsat, ca și cum ar fi vrut să ne grăbească să luăm o decizie.
— Nu am de ales, doamnă Elena. Trebuie să merg la spital cu mama, iar Vlad e plecat cu serviciul. Nu am pe nimeni altcineva.
M-am uitat la ea, la chipul ei tras, la mâinile care se jucau nervos cu marginea șorțului. Șase ani am trăit cu sentimentul că sunt o străină pentru nepotul meu. Șase ani în care, de fiecare dată când veneam în vizită, găseam ușa închisă sau primeam un zâmbet politicos, dar rece. David, băiețelul cu ochii mari și părul cârlionțat, fugea mereu la mama lui, de parcă eu eram o sperietoare.
Îmi amintesc prima dată când l-am ținut în brațe. Avea doar câteva zile, iar Vlad, fiul meu, mi l-a pus în brațe cu o mândrie pe care nu o mai văzusem la el. Dar Maria a venit repede, l-a luat și mi-a spus, pe un ton blând, dar ferm: — E obosit, mai bine îl pun în pătuț.
De atunci, totul s-a schimbat. Vizitele mele au devenit tot mai rare, iar când veneam, simțeam că nu sunt dorită. Vlad îmi spunea mereu: — Mamă, nu e nimic, Maria e doar obosită. Dar eu știam că nu era doar oboseala. Era ceva mai mult, ceva ce nu puteam înțelege.
Anii au trecut, iar David a crescut fără să mă cunoască. Îl vedeam doar în poze, pe Facebook, la aniversări la care nu eram invitată. Mă durea, dar nu voiam să stric și mai mult relația cu fiul meu. Așa că am tăcut.
Acum, Maria stătea în fața mea, cerându-mi ajutorul.
— David nu mă cunoaște, am repetat, încercând să-mi ascund vocea tremurată.
— E doar pentru câteva ore, vă rog. Nu am pe nimeni altcineva.
Am oftat și am privit pe fereastră, la copacii goi din fața blocului. Era februarie, frig și cenușiu, ca sufletul meu.
— Bine, am spus în cele din urmă. Adu-l.
Când a venit, David s-a ascuns în spatele Mariei. M-a privit cu ochi mari, speriați.
— Bună, David, am spus încet.
Nu mi-a răspuns. Maria i-a pus ghiozdanul pe canapea și i-a șoptit: — Fii cuminte, mami se întoarce repede.
Apoi a plecat, lăsându-mă singură cu nepotul meu.
Am încercat să-l apropii, să-i arăt jucăriile pe care le păstrasem de la Vlad, dar David nu voia să vorbească. S-a așezat pe covor și a început să deseneze. M-am așezat lângă el, încercând să nu-l sperii.
— Ce desenezi? am întrebat.
— O casă, a răspuns, fără să mă privească.
— Cine locuiește în ea?
— Mami, tati și eu.
Am simțit un nod în gât. Nu era loc pentru mine în desenul lui.
Au trecut orele greu. Am încercat să-i dau de mâncare, dar a refuzat. Am pus desene animate, dar nu voia să se uite cu mine. Mă simțeam ca un intrus în propria mea casă.
Când Maria s-a întors, era și mai obosită. Mi-a mulțumit, dar nu am simțit niciun fel de apropiere. David a fugit la ea, s-a agățat de gâtul ei și a început să plângă.
— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Maria.
— Vreau acasă, a spus David printre sughițuri.
Am rămas în prag, cu mâinile strânse la piept.
— Mulțumesc, doamnă Elena, a spus Maria, evitându-mi privirea.
— Cu plăcere, am răspuns, dar vocea mea era abia o șoaptă.
După ce au plecat, am rămas singură, cu tăcerea apăsătoare. M-am așezat pe canapea și am început să plâng. Nu pentru că David nu mă cunoștea, ci pentru că simțeam că nu am avut niciodată șansa să fiu bunică.
În seara aceea, Vlad m-a sunat.
— Mamă, îmi pare rău că a trebuit să-l lași cu David. Maria nu a avut de ales.
— Vlad, de ce nu m-ați lăsat niciodată să fiu aproape de el? am întrebat, cu vocea tremurândă.
A fost o tăcere lungă la celălalt capăt.
— Nu știu, mamă. Poate am vrut să evităm conflictele. Maria a avut mereu impresia că nu o placi.
— Dar eu am încercat! am izbucnit. Am încercat să fiu bună, să nu mă bag, să nu deranjez.
— Știu, mamă. Poate am greșit și noi.
Am închis telefonul cu inima grea.
Zilele au trecut, iar Maria nu m-a mai căutat. Vlad mi-a trimis o poză cu David, zâmbind la grădiniță. Am privit poza și am simțit din nou acel gol.
Într-o duminică, am decis să merg la ei, fără să anunț. Am cumpărat o cutie de prăjituri și am bătut la ușă. Maria mi-a deschis, surprinsă.
— Bună ziua, am venit să văd dacă aveți nevoie de ajutor.
A ezitat, dar m-a poftit înăuntru. David era în camera lui, construind un castel din cuburi. M-am așezat pe covor, lângă el.
— Pot să te ajut? am întrebat.
M-a privit, neîncrezător, dar mi-a întins un cub.
— Pune-l aici, a spus.
Am simțit o rază de speranță. Poate nu e prea târziu. Poate pot să fiu, în sfârșit, bunica de care are nevoie.
Dar oare mă va lăsa cineva vreodată să fiu parte din viața lui? Sau voi rămâne mereu o străină, chiar și pentru propria mea familie? Ce înseamnă, de fapt, să fii cu adevărat familie?