Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora – Limita pe care nu voiam să o depășesc

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să vă suport țipetele și reproșurile în casa asta! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce ceasul de pe perete bătea miezul nopții. Irina, nora mea, plângea în tăcere, cu ochii roșii și obrajii umezi, iar Vlad, fiul meu, mă privea cu o furie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Vlad și Irina au rămas fără serviciu. Criza economică îi lovise pe amândoi, iar chiria la apartamentul lor din Militari devenise imposibil de plătit. Am deschis ușa casei mele din Drumul Taberei fără să clipesc, convinsă că familia trebuie să fie împreună la greu. Dar nu mi-am imaginat niciodată că, odată intrați, vor aduce cu ei nu doar bagaje, ci și toate frustrările, neîmplinirile și certurile lor.

Primele săptămâni au fost suportabile. Încercam să le gătesc mâncărurile preferate, să le ridic moralul, să le spun că totul va fi bine. Dar, pe măsură ce zilele treceau, tensiunea creștea. Vlad se închidea în camera lui, refuzând să vorbească, iar Irina se plimba ca o umbră prin casă, evitându-mă. Într-o seară, i-am surprins certându-se pe hol, cuvinte grele, reproșuri despre bani, despre lipsa de inițiativă, despre vina celuilalt. Am încercat să intervin, dar Vlad mi-a spus, cu o răceală care m-a înghețat: „Nu te băga, mamă, nu e treaba ta!”

De atunci, casa mea nu a mai fost a mea. Mă simțeam ca o străină printre propriii pereți. Mă trezeam noaptea din cauza ușilor trântite, a vocilor ridicate, a plânsului Irinei. Îmi era rușine față de vecini, care mă priveau cu milă pe scara blocului. Într-o zi, doamna Popescu, de la trei, m-a întrebat cu jumătate de gură: „Totul e bine la dumneavoastră? Parcă e cam multă gălăgie…”

Am încercat să vorbesc cu Vlad. L-am rugat să caute un job, să nu mai stea toată ziua pe telefon, să o ajute pe Irina, care, între timp, găsise un post de vânzătoare la Mega Image. Dar el se simțea umilit, rănit în orgoliu. „Nu mă mai cicăli, mamă! Nu vezi că nu e nimic de lucru? Ce vrei să fac, să mă duc să dau cu mătura?”

Într-o seară, după o altă ceartă, Irina a venit la mine în bucătărie. Avea ochii umflați de plâns. „Nu mai pot, doamnă Maria. Vlad nu mă mai ascultă, nu vrea să facă nimic. Mă simt ca o povară aici.” Am încercat să o liniștesc, să-i spun că e doar o perioadă grea, dar în sufletul meu simțeam că ceva s-a rupt. Nu mai eram stăpână pe casa mea, pe viața mea.

Apoi a venit acea noapte. Vlad și Irina s-au certat atât de tare încât am crezut că se vor bate. Am intrat între ei, tremurând, și am urlat cât am putut: „Ajunge! Nu mai pot! Vă rog, plecați! Nu mai pot trăi așa!”

Vlad m-a privit cu ochii plini de ură. „Serios, mamă? Ne dai afară? Pe noi? După tot ce am făcut pentru tine?”

Irina a început să plângă și mai tare. „Hai, Vlad, să plecăm. Nu mai are rost…”

Au ieșit pe ușă cu câteva haine aruncate în grabă într-o geantă. Am rămas singură, cu inima frântă, sprijinită de tocul ușii, ascultând liniștea grea care s-a așternut peste apartament.

În zilele următoare, am plâns mult. Mă simțeam vinovată, o mamă rea, egoistă. Dar, în același timp, simțeam și o ușurare ciudată. Casa mea era din nou liniștită. Puteam să respir, să dorm, să mă uit la televizor fără să mă tem că voi auzi țipete.

Vlad nu mi-a mai dat niciun semn. Am aflat de la o prietenă comună că stau la niște cunoștințe, că Vlad a început să lucreze cu ziua pe la construcții, iar Irina încă merge la Mega Image. Nu știu dacă se mai înțeleg sau dacă doar supraviețuiesc împreună.

Uneori, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă dragostea de mamă înseamnă să accepți orice, să-ți calci pe suflet și să-ți lași copiii să te rănească. Sau dacă, uneori, trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă doare.

Mă uit la poza lui Vlad de pe raft și mă întreb: Oare mă va ierta vreodată? Oare există iubire acolo unde tragi o linie clară și spui „până aici”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?