„Nu ai rușine! Tu nu ai copii, iar eu sunt mamă!” – Cum cumnata mea mi-a distrus ziua de naștere doar ca să nu-mi înapoieze banii

— Nu-ți este rușine, Irina? Tu nu ai copii, nu știi ce înseamnă să fii mamă!
Vocea Dariei a spart liniștea din sufrageria luminată de lumânările tortului meu aniversar. Toți ochii s-au întors spre mine, iar zâmbetele false ale invitaților s-au topit într-o tăcere grea. Mama a încercat să schimbe subiectul, dar era prea târziu. Cuvintele Dariei pluteau încă în aer, ca un nor toxic care îmi sufoca respirația.

Nu-mi imaginam că la 35 de ani, de ziua mea, voi fi pusă la zid chiar de cumnata mea. În loc să primesc urări și îmbrățișări, am primit o lecție amară despre familie, bani și cât de ușor se poate destrăma orice urmă de solidaritate între femei.

Totul a început cu șase luni în urmă, când Daria, soția fratelui meu mai mic, Vlad, m-a sunat plângând. Avea nevoie urgentă de bani pentru operația fiului ei, Rareș. Fără să stau pe gânduri, i-am transferat 7.000 de lei din economiile mele. Nu am cerut nimic în scris, nici măcar o promisiune fermă. Era familie. Era copilul fratelui meu. Cum aș fi putut să refuz?

De atunci, Daria a evitat orice discuție despre bani. La început am înțeles: Rareș avea nevoie de recuperare, cheltuielile erau mari. Dar timpul trecea și niciun semn de la ea. Am încercat să aduc subiectul în discuție discret, la telefon sau când ne vedeam la mama acasă. De fiecare dată schimba vorba sau spunea că „o să rezolve Vlad”.

În ziua aniversării mele, am simțit că nu mai pot duce povara acelei tăceri apăsătoare. Am invitat familia la mine acasă: mama, tata, Vlad cu Daria și Rareș, și mătușa Ana cu unchiul Petre. Am pregătit totul cu grijă: sarmale, friptură la cuptor, salată boeuf și un tort cu ciocolată făcut de mine. Îmi doream să simt că aparțin unei familii unite.

După ce am suflat în lumânări și toată lumea a ciocnit un pahar de vin pentru sănătatea mea, am prins curaj și am spus:

— Daria, știu că nu e momentul cel mai potrivit, dar aș vrea să discutăm despre banii pe care ți i-am împrumutat pentru Rareș…

Nici nu am apucat să termin fraza că Daria a izbucnit:

— Nu-ți este rușine? Tu nu ai copii! Nu știi ce înseamnă să te zbați pentru ei! Eu sunt mamă! Tu ai salariu mare la birou și nu ai nicio grijă! Cum poți să-mi ceri bani acum?

Vlad a încercat să o tempereze:

— Daria, hai să vorbim civilizat…

Dar ea nu s-a oprit:

— Toată lumea știe că Irina nu are altceva de făcut decât să strângă bani! Nu are familie, nu are copii… Ce știe ea despre sacrificii?

M-am simțit mică și neînsemnată. Mama a încercat să mă apere:

— Irina a vrut doar să ajute! Nu e corect să vorbești așa!

Dar Daria deja reușise să arunce vina asupra mea. Mătușa Ana a oftat și a spus încet:

— Banii strică și cele mai bune relații…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Cum ajunsesem aici? De ce ajutorul meu fusese răsplătit cu umilință?

Am stat câteva minute singură, ascultând sunetele stinse din sufragerie. Îmi venea să fug din propria casă. Când m-am întors, Vlad m-a privit cu ochii în pământ:

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat… O să încerc să fac rost de bani cât mai curând.

Dar știam că nu va fi așa. Daria era hotărâtă să nu-mi dea niciun leu și să mă facă vinovată pentru situația lor financiară.

Seara s-a terminat într-o liniște apăsătoare. Oaspeții au plecat repede, evitând privirea mea. Mama m-a îmbrățișat strâns la plecare:

— Să nu-ți pară rău că ai ajutat… Dumnezeu vede tot.

Am rămas singură în apartamentul meu gol, cu farfuriile nespălate și tortul neterminat pe masă. M-am gândit la toate femeile care ajută fără să primească nimic înapoi decât reproșuri și judecată. La toate prieteniile și relațiile care se destramă din cauza banilor.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Daria: „Sper că ești mulțumită acum că ai stricat atmosfera la ziua ta.” Am șters mesajul fără să răspund.

De atunci, relația cu fratele meu s-a răcit. Nu mai suntem acea familie unită pe care mi-o imaginam când eram copil. M-am întrebat de zeci de ori dacă am greșit cerându-mi banii sau dacă ar fi trebuit să tac și să accept pierderea.

Poate că problema nu sunt banii, ci lipsa de empatie și solidaritate între noi, femeile din aceeași familie. Poate că fiecare dintre noi poartă răni nevindecate pe care le proiectează asupra celorlalți.

Mă uit acum la poza cu mine suflând în lumânări și mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletească? Merită să ajuți dacă prețul e pierderea demnității? Voi ce ați fi făcut în locul meu?