Nu am putut să-i iubesc copiii: Povestea unei familii pe jumătate

— Nu mă atinge! — vocea Ilincăi a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Avea doar doisprezece ani, dar privirea ei era atât de rece încât m-am simțit mică, străină în propria casă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, a oftat adânc, evitând să mă privească. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-i vorbesc Ilincăi despre temele la matematică. Și a treia oară când mă respingea cu aceeași ură mocnită.

M-am întrebat de mii de ori cum am ajuns aici. Când l-am cunoscut pe Vlad, eram sigură că dragostea noastră va învinge orice. El era proaspăt divorțat, cu doi copii — Ilinca și Radu, de opt ani. Fosta lui soție, Simona, îi lăsa la noi două weekenduri pe lună și în vacanțe. La început, am crezut că e doar o perioadă de adaptare. Că timpul va vindeca totul. Dar timpul nu a făcut decât să adâncească prăpastia dintre mine și copiii lui.

— Nu ești mama noastră! — mi-a strigat Radu într-o seară, când încercam să-i opresc de la a sparge vaza bunicii mele. — Tu nu ai dreptul să ne spui ce să facem!

M-am retras în dormitor și am plâns în pernă, încercând să nu-l trezesc pe Vlad. Dar el știa. Știa mereu când sufeream, doar că nu știa cum să mă ajute. Într-o noapte, după ce copiii au plecat la mama lor, mi-a spus:

— Oana, trebuie să ai răbdare. Sunt copii, suferă și ei după divorț…

— Dar eu? Eu nu contez? — am izbucnit, simțind cum mi se rupe ceva în piept. — Mă simt ca o intrusă în propria casă! Nu mă vor aici!

Vlad a tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Au trecut luni întregi în care am încercat să fiu mai bună. Am gătit prăjiturile preferate ale Ilincăi, am mers cu Radu la fotbal, am cumpărat cadouri de ziua lor. Dar orice gest era întâmpinat cu suspiciune sau indiferență. Simona le spunea mereu că eu nu sunt mama lor și că tata „are altă familie acum”. Copiii veneau la noi ca într-o tabără forțată, numărând zilele până se întorc „acasă”.

Într-o duminică ploioasă, Ilinca a spart o farfurie și a început să plângă isteric. Am încercat s-o liniștesc, dar m-a împins:

— Dacă n-ai fi tu aici, tata s-ar întoarce la mama! Tu ne-ai furat familia!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu eram pregătită pentru atâta ură din partea unui copil. Am ieșit pe balcon și am stat acolo până s-a întunecat, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În acea seară i-am spus lui Vlad:

— Poate ar trebui să ne despărțim…

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Te iubesc. Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-mi pierd copiii.

Așa am rămas împreună, dar fiecare zi era o luptă surdă. Îmi doream un copil al nostru, dar Vlad spunea mereu că nu e momentul — „copiii mei abia s-au obișnuit cu situația”. M-am simțit prinsă într-o viață care nu era a mea: nici mamă adevărată, nici soție pe deplin fericită.

Mama mea îmi spunea la telefon:

— Oana, nu poți forța dragostea. Dacă nu-i poți iubi ca pe ai tăi, nu e vina ta…

Dar vinovăția mă rodea zilnic. Mă uitam la pozele de familie de pe perete și simțeam că nu aparțin acolo. Prietenele mă întrebau dacă nu regret alegerea făcută. Uneori le mințeam că sunt bine; alteori izbucneam în plâns.

Într-o zi, Simona a venit la noi acasă să-i ia pe copii mai devreme. M-a privit de sus și mi-a spus:

— Să știi că oricât te-ai strădui, ei tot pe mine mă vor iubi mai mult.

Am simțit că mă sufoc. Am închis ușa după ea și am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!

Vlad m-a privit neputincios:

— Ce vrei să fac? Să aleg între tine și ei?

Nu i-am răspuns. Nici azi nu știu ce răspuns ar fi fost corect.

Au trecut ani. Copiii au crescut, au venit tot mai rar la noi. Relația mea cu Vlad s-a răcit; eram doi străini care împărțeau aceeași masă. Într-o dimineață am privit în oglindă și nu m-am mai recunoscut: eram obosită, tristă și plină de resentimente.

Am decis să plec. Vlad nu m-a oprit; doar m-a privit cu ochii goi.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Uneori îl văd pe Vlad pe stradă cu copiii lui — râd împreună, par fericiți. Mă întreb dacă am greșit că n-am putut să-i iubesc ca pe ai mei sau dacă pur și simplu unele familii nu sunt menite să existe.

Poate că nu toți suntem făcuți pentru a fi părinți vitregi. Poate că uneori dragostea nu e suficientă pentru a construi o familie.

Voi ce credeți? E vina mea că n-am reușit sau pur și simplu unele lucruri sunt imposibile, oricât ne-am strădui?