„Nu bea asta, Anca” – povestea trădării care mi-a destrămat familia

„Nu bea asta, Anca!” vocea Irinei a răsunat brusc, tăind liniștea grea din bucătărie. Mâna mi-a rămas suspendată deasupra ceștii de ceai, iar privirea mi s-a oprit asupra chipului ei palid, cu ochii mari, umezi, plini de o teamă pe care nu o mai văzusem niciodată la sora mea mai mică. Era o seară de joi, obișnuită, sau cel puțin așa credeam. Copiii dormeau deja, iar soțul meu, Radu, se uita la știri în sufragerie. Totul părea normal, dar în aer plutea ceva apăsător, ca o promisiune nespusă de furtună.

Am lăsat ceaiul jos, încercând să-mi ascund tremurul din voce. „Ce s-a întâmplat, Irina? De ce te uiți așa la mine?” Ea a ezitat, mușcându-și buza, apoi a șoptit: „Trebuie să-ți spun ceva, dar nu aici. Hai pe balcon.” Am ieșit amândouă în frigul serii, cu inima bătându-mi nebunește. Irina a tras aer adânc în piept și a început să vorbească, cuvintele curgând ca un șuvoi de lacrimi: „Anca, nu mai pot să tac. Nu mai pot să te văd cum trăiești în minciună. Radu… el… el te înșală. De luni de zile. Cu prietena ta, Laura.”

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am râs scurt, isteric, încercând să mă agăț de ultima fărâmă de normalitate: „Nu, nu are cum. Laura? Prietena mea din liceu? Ești nebună, Irina!” Dar ea a scos telefonul și mi-a arătat mesajele, fotografiile, dovezile. Totul era acolo, negru pe alb. Radu și Laura, împreună, în locuri unde eu nu fusesem niciodată invitată. Zâmbete, atingeri, promisiuni. Am simțit cum mi se face rău, cum tot ce am construit în doisprezece ani de căsnicie se prăbușește într-o clipă.

Am intrat în casă ca o umbră, cu pași nesiguri. Radu m-a privit scurt, fără să bănuiască nimic. „Ce-ai pățit, Anca? Ești palidă.” N-am răspuns. M-am dus direct în dormitor, am închis ușa și am început să plâng. Plânsul acela mut, care te sfâșie pe dinăuntru, fără să scoți un sunet. Irina a venit după mine, m-a luat în brațe și a plâns cu mine. „Îmi pare rău, Anca. Dar nu mai puteam să tac. Nu meritai asta.”

A doua zi dimineață, am așteptat să plece copiii la școală și am intrat în sufragerie, unde Radu își bea cafeaua. „Trebuie să vorbim.” Vocea mea era rece, străină. El a ridicat sprânceana, ușor iritat. „Despre ce?” I-am arătat telefonul Irinei, cu mesajele. A încremenit. Pentru prima dată în viață, l-am văzut speriat. „Anca, lasă-mă să-ți explic…” Dar nu voiam explicații. Voiam să urlu, să-l lovesc, să-l fac să simtă durerea pe care mi-a provocat-o. „Cum ai putut? Cu Laura? Cu prietena mea?”

A început să se scuze, să spună că a fost o greșeală, că nu a însemnat nimic. Dar știam că minte. Totul era o minciună. Mi-am amintit de toate serile în care spunea că lucrează târziu, de toate zilele în care Laura mă suna să ieșim la cafea și apoi anula în ultimul moment. Toate piesele puzzle-ului s-au așezat, iar imaginea era una de coșmar.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Radu încerca să repare ce stricase, dar eu nu mai puteam să-l privesc fără să simt greață. Copiii au simțit tensiunea, iar fiica mea cea mare, Maria, m-a întrebat într-o seară: „Mami, de ce plângi mereu? Ce s-a întâmplat cu tati?” Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de opt ani că tatăl ei a distrus tot ce aveam mai frumos?

Laura a încercat să mă contacteze, să-mi spună că îi pare rău, că nu a vrut să mă rănească. Am refuzat să-i răspund. Prietenia noastră era moartă, la fel ca și încrederea mea în oameni. Mama a venit la mine, m-a certat că vreau să divorțez: „Anca, gândește-te la copii! Toți bărbații greșesc. Trebuie să-l ierți.” Dar nu puteam. Nu mai eram aceeași femeie care accepta orice de dragul familiei. Am ales să plec, să-mi iau copiii și să încep o viață nouă, departe de minciuni și trădări.

Au trecut luni de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea, cu inima strânsă, întrebându-mă dacă am făcut bine. Copiii s-au obișnuit cu noua noastră viață, deși îi văd cât de mult îi doare absența tatălui lor. Radu încearcă să fie prezent, dar nu mai are loc în inima mea. Irina îmi este sprijin, iar eu încerc să mă reconstruiesc, bucată cu bucată.

Mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Sunt mai puternică, dar și mai rece. Mă întreb uneori: oare mai pot avea vreodată încredere în cineva? Oare trădarea se vindecă sau rămâne ca o rană deschisă, care nu se va închide niciodată? Voi ce ați face în locul meu?