„Nu e destul de curat, mamă!” – Cum reproșurile nerostite și tăcerile apăsătoare au destrămat familia mea

— Nu ai șters bine pe sub masă, mamă, a zis Irina, fără să mă privească. Vocea ei era tăioasă, ca o lamă subțire care taie fără să lase sânge, doar o usturime surdă. M-am oprit din frecat și am rămas cu mâna în aer, cu cârpa udă picurând pe gresie. M-am uitat la fiul meu, Radu, care stătea cu ochii în telefon, absent, de parcă nu ar fi fost acolo.

Mi-am mușcat buza să nu spun nimic. Nu era prima dată când Irina găsea ceva de reproșat. De când m-am mutat la ei, după ce soțul meu, Gheorghe, a murit, parcă nu mai făceam nimic bine. În casa mea, eram stăpână. Aici, eram doar o povară, o femeie în plus, care nu știe să se dea la o parte la timp.

— Lasă, mamă, că termin eu, a zis Irina, ridicându-se de pe scaun. Mi-a smuls cârpa din mână și a început să șteargă cu mișcări repezi, nervoase. Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că nu e nevoie să fie așa, că nu vreau să-i încurc viața, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

M-am retras în camera mea, un colț mic, cu un pat și un dulap vechi. Am închis ușa încet și am stat pe marginea patului, cu palmele strânse în poală. M-am gândit la casa mea din sat, la grădina cu trandafiri și la liniștea de acolo. Dar casa aceea era acum goală și rece. Aici, deși eram înconjurată de familie, mă simțeam mai singură ca niciodată.

Seara, la cină, atmosfera era mereu tensionată. Irina punea farfuriile pe masă fără să mă privească. Radu vorbea doar despre serviciu sau despre copiii lor, Mara și Vlad, care alergau prin casă fără să mă bage în seamă. Uneori încercam să le spun povești din copilăria lui Radu, dar Irina ofta și schimba subiectul.

— Mamă, ai putea să nu le mai dai dulciuri copiilor înainte de masă? a zis ea într-o zi, cu voce joasă dar fermă.

— Am vrut doar să le fac o bucurie… am murmurat eu.

— Nu e nevoie. Avem reguli aici.

Radu nu spunea nimic. Doar se uita la mine cu ochii aceia obosiți, ca și cum ar fi vrut să mă apere dar nu avea curajul sau energia să o facă. Mă durea mai tare tăcerea lui decât vorbele Irinei.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am auzit-o pe Irina vorbind cu Radu în bucătărie:

— Nu mai pot așa, Radu! E casa noastră și simt că nu mai am aer. De ce trebuie să stea mama ta aici? Nu putem să-i găsim ceva… altceva?

— E mama mea, Irina… Ce vrei să fac? Să o dau afară?

— Nu zic asta… Dar nici nu pot trăi mereu cu cineva care nu respectă regulile noastre. Parcă suntem chiriași în propria casă!

Am simțit cum mă las pe podea, lipită de ușă, ascultând fiecare cuvânt ca pe o sentință. Nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să stric liniștea nimănui. Dar unde să mă duc? Cine mă mai vrea acum?

A doua zi dimineață, am încercat să fiu cât mai invizibilă. Am spălat vasele fără zgomot, am strâns hainele copiilor și le-am pus frumos pe pat. Dar orice făceam părea greșit. Mara s-a plâns că i-am pus bluza invers pe umeraș. Vlad a spus că nu-i place omleta mea. Irina a ridicat din sprâncene și a zâmbit forțat.

Într-o duminică, am primit un telefon de la sora mea, Maria, din sat:

— Viorica, ce faci acolo? Te aud mereu tristă…

— Sunt bine, Maria. E greu… dar mă descurc.

— Nu vrei să vii la mine câteva zile? Să mai schimbi aerul…

Am simțit un nod în gât. Mi-era dor de Maria, de vorbele ei calde și de râsul ei molipsitor. Dar dacă plecam, oare mă mai primeau înapoi? Sau poate era mai bine să plec de tot…

În acea seară, am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, mamă… simți că te încurc? Că nu mai e loc pentru mine aici?

A ridicat privirea din telefon și m-a privit lung.

— Nu e asta… doar că… Irina e obosită, copiii sunt agitați… E greu pentru toți.

— Și pentru mine e greu, Radu… Dar nu vreau să vă stric viața.

A oftat și a dat din umeri.

— Poate ar fi bine să mergi puțin la mătușa Maria… Să te mai relaxezi.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era o invitație la odihnă, ci un mod politicos de a-mi spune că nu mai e loc pentru mine aici.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am rămas singură cu Radu după ce Gheorghe a plecat la muncă în Italia; când am muncit la câmp ca să-i cumpăr haine noi; când am stat nopți întregi lângă el când era bolnav. Toate astea păreau acum uitate, șterse de praful cotidianului.

Am plecat la Maria cu un geamantan mic și inima grea. Ea m-a primit cu brațele deschise și m-a lăsat să plâng pe umărul ei. În sat, oamenii mă întrebau de ce nu mai stau cu Radu. Le zâmbeam și spuneam că am venit să o ajut pe Maria la grădină.

Dar noaptea, când rămâneam singură în patul strâmt din camera de oaspeți, mă întrebam: unde greșisem? De ce ajung mamele să fie străine în casele copiilor lor? De ce nu știm să ne spunem durerile la timp?

Poate că dacă aș fi avut curajul să vorbesc deschis cu Irina… Poate dacă Radu ar fi avut puterea să-și apere mama… Poate dacă am fi știut să ne ascultăm unii pe alții…

Acum stau aici și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza tăcerilor și a orgoliilor mărunte? Oare câte mame își plâng singurătatea în taină? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?