„Nu ești de-a noastră” – Povestea Mariei, femeia de serviciu din clădirea de sticlă, care a trebuit să lupte pentru demnitatea ei

— Ce faci, Maria? Nu vezi că ai lăsat urme pe marmură? Ai de gând să cureți sau doar te prefaci că muncești?

Vocea lui Vlad răsuna în holul rece, cu ecou printre pereții de sticlă ai clădirii de birouri. Toți ochii s-au întors spre mine. Mâinile îmi tremurau pe mop, iar obrajii îmi ardeau de rușine. Era ora 7 dimineața, abia începusem tura, iar Vlad, managerul tânăr și mereu grăbit, nu rata nicio ocazie să mă facă să mă simt mică.

— Îmi cer scuze, domnule Vlad. Chiar acum șterg din nou, am spus încet, cu capul plecat.

— Să nu se mai repete! Nu vreau să văd nicio pată când vin clienții. Ai înțeles?

Am dat din cap și am început să frec marmura cu mai multă putere, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În spatele meu, două fete de la recepție chicoteau. Le-am auzit șoptind:

— Uite-o și pe asta… Parcă-i invizibilă, dar tot reușește să strice tot decorul.

Nu era prima dată când simțeam privirile lor tăioase. Pentru ei eram doar „femeia de serviciu”, cea care curăță după toți, care nu merită niciun salut sau un zâmbet. Dar pentru mine, munca asta era tot ce aveam. Soțul meu, Ion, fusese concediat de la fabrică acum doi ani și încă nu-și găsise altceva. Fetița noastră, Ana, avea nevoie de rechizite, haine și mâncare. Mama mea era bolnavă și trebuia să-i cumpăr medicamente.

În fiecare dimineață mă trezeam la 4:30, pregăteam pachetul pentru Ana și cafeaua pentru Ion, apoi luam autobuzul spre oraș. În autobuz mă uitam la mâinile mele crăpate de la detergenți și mă întrebam cât o să mai rezist. Dar nu aveam de ales.

Într-o zi, după ce Vlad m-a certat din nou pentru o pată imaginară, am găsit curajul să-i răspund:

— Domnule Vlad, fac tot ce pot. Marmura asta e veche și se pătează ușor. Poate ar trebui să schimbați soluțiile de curățat.

S-a uitat la mine ca la un gândac.

— Nu e treaba ta să-mi dai mie sfaturi! Dacă nu-ți convine, poți pleca oricând. Sunt destule ca tine la ușă!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu puteam pleca. Aveam nevoie disperată de salariu. În acea seară am ajuns acasă mai târziu ca de obicei. Ana m-a întâmpinat cu un desen:

— Uite, mami! Ești tu la muncă și eu te aștept acasă.

Am izbucnit în plâns. Ion m-a luat în brațe:

— Lasă-i pe toți, Maria. Tu ții casa asta pe picioare. Fără tine…

Dar nu era așa ușor. În fiecare zi simțeam cum mă strivesc privirile lor, cum mă apasă cuvintele aruncate în grabă: „Nu ești de-a noastră”, „Nu meriți să fii aici”. Odată am auzit-o pe una dintre secretare spunând:

— Dacă ar fi după mine, aș aduce o firmă din București. Măcar ăia știu ce-i curățenia.

Într-o vineri după-amiază, când toată lumea plecase deja acasă, am găsit în baie un portofel plin cu bani și carduri. L-am dus direct la Vlad.

— L-am găsit aici, domnule Vlad. Nu știu al cui e.

S-a uitat la mine suspicios:

— Nu l-ai deschis?

— Nu.

A oftat și a dat din cap:

— Bine…

A doua zi am aflat că portofelul era al unei cliente importante. Vlad a venit la mine cu un zâmbet fals:

— Maria, doamna Popescu vrea să-ți mulțumească personal. Poate nu ești chiar atât de…

S-a oprit brusc, dar eu știam ce voia să spună: „chiar atât de jos”.

Doamna Popescu m-a strâns în brațe și mi-a dat o cutie cu bomboane.

— Să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu meriți să fii aici, draga mea. Fără oameni ca tine, lumea asta s-ar prăbuși.

Am simțit pentru prima dată în luni de zile că cineva mă vede cu adevărat.

Dar bucuria a ținut puțin. În weekend Ion a venit acasă abătut:

— Maria… Am fost iar la interviu. Nimic… Zic că-s prea bătrân sau că n-am studii.

M-am așezat lângă el și i-am luat mâna:

— O să fie bine. Trebuie să fie…

În acea noapte am stat trează mult timp gândindu-mă la viața noastră. De ce trebuie să ne luptăm atât pentru puțin respect? De ce unii oameni cred că valoarea ta se măsoară în funcție de job sau haine?

Luni dimineață am intrat în clădire cu capul sus. Am salutat pe toată lumea, chiar dacă mulți nu mi-au răspuns. Am făcut curat ca de obicei, dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai eram invizibilă pentru mine însămi.

La prânz am văzut-o pe una dintre fete plângând la baie. M-am apropiat:

— Ești bine?

S-a uitat surprinsă la mine și a dat din cap că nu.

— Dacă vrei să vorbești… sunt aici.

A izbucnit în plâns și mi-a povestit despre problemele ei acasă. Am ascultat-o fără să judec.

Când am ieșit din baie, am simțit că zidurile dintre noi s-au crăpat puțin.

Seara i-am povestit Anei:

— Știi, mami… oamenii nu sunt mereu răi. Uneori doar nu văd mai departe de propriile probleme.

Ana m-a îmbrățișat:

— Tu ești cea mai bună mamă din lume!

Poate că nu voi fi niciodată „de-a lor”, dar sunt de-a mea și a familiei mele. Și poate că într-o zi lumea va învăța să vadă oamenii dincolo de uniforma sau jobul lor.

Oare cât timp va mai trece până când vom fi cu toții egali în ochii celorlalți? Cât valorează demnitatea unui om într-o lume care judecă doar după aparențe?