„Nu există pătuț, nu există masă de înfășat, nici măcar un biberon” – Întoarcerea mea acasă în mijlocul haosului

— Nu pot să cred! Nu există pătuț, nu există masă de înfășat, nici măcar un biberon! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în pragul ușii apartamentului nostru din cartierul Militari. Țineam în brațe fetița abia născută, iar mama, care mă ajutase să urc scările, mă privea neputincioasă. Rareș, soțul meu, stătea în bucătărie cu ochii în telefon, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Rareș, te rog… ai spus că te ocupi tu de toate astea cât sunt la spital! am continuat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

El a ridicat din umeri, fără să-și ridice privirea:
— Am avut mult de lucru la birou. Știi cum e perioada asta… Și oricum, nu e așa urgent, nu?

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. În ultimele zile din spital, visam la momentul în care voi ajunge acasă și totul va fi pregătit pentru bebeluș. În schimb, am găsit doar dezordine: haine aruncate pe scaune, vase nespălate și nici urmă de lucrurile esențiale pentru copil. Mama a încercat să mă liniștească:

— Lasă, draga mea, ne descurcăm noi cumva. Important e că sunteți sănătoase amândouă.

Dar eu nu voiam să „mă descurc”. Voiam să simt că nu sunt singură în toată povestea asta. În seara aceea, după ce mama a plecat, am stat pe canapea cu fetița în brațe și am plâns în tăcere. Rareș s-a retras în dormitor, spunând că are de terminat un raport urgent. Nici nu s-a uitat la copil.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu el.
— Rareș, nu pot să fac totul singură. Am nevoie de tine. Măcar să mergi să cumperi un pătuț și un biberon.

A oftat, iritat:
— Bianca, exagerezi. Toate mamele se descurcă. Nu e ca și cum nu ai ajutor deloc. Mama ta vine zilnic.

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să depind doar de mama. Voiam ca Rareș să fie acolo, să fie tată. Dar el părea tot mai absent, prins între ședințe și telefoane. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în gât, încercând să-mi ascund disperarea de mama și de vecinele care mă întrebau cu zâmbete false „cum e viața de mămică”.

Într-o noapte, când fetița plângea neîncetat și eu nu mai aveam putere nici să mă ridic din pat, am izbucnit:
— Rareș, te rog, măcar acum ajută-mă! Nu mai pot!

El s-a întors pe cealaltă parte, bombănind:
— Mâine am prezentare la serviciu. Nu pot să stau treaz toată noaptea.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. În zilele următoare, Rareș a început să vină tot mai târziu acasă. Îmi spunea că are „proiecte importante”, dar eu știam că fugea de responsabilitate. Mama încerca să mă încurajeze:
— Poate e speriat și el. Bărbații nu știu mereu cum să reacționeze.

Dar eu nu mai aveam răbdare. Într-o după-amiază, după ce am adormit fetița pe pieptul meu, am luat telefonul și i-am scris un mesaj lung lui Rareș. I-am spus tot ce simt: că mă simt abandonată, că nu mai pot duce singură tot greul, că nu vreau să devenim niște străini sub același acoperiș. Când a venit acasă, m-a găsit plângând pe covor.

— Bianca, nu știu ce vrei de la mine! a ridicat vocea el. Muncesc ca să avem bani! Nu pot să fiu și tată perfect, și angajat model!

— Vreau doar să fii aici! Să fii prezent! Să simt că nu sunt singură!

A urmat o tăcere grea. În zilele următoare, Rareș a început să facă mici eforturi: a cumpărat un pătuț (ieftin și prost montat), a încercat să schimbe un scutec (s-a enervat și a renunțat), a ținut fetița în brațe câteva minute. Dar totul părea făcut din obligație, nu din dragoste.

Într-o seară, când mama a venit să mă ajute la baie cu fetița, mi-a spus:
— Bianca, trebuie să vorbești serios cu el. Nu poți trăi așa. O să te îmbolnăvești.

Avea dreptate. Începusem să simt semnele depresiei: nu mai aveam chef de nimic, mă simțeam vinovată pentru orice și plângeam fără motiv. Am decis să merg la un psiholog. La prima ședință, am izbucnit:
— Simt că nu valorez nimic. Că nu contez pentru soțul meu. Că nu sunt o mamă bună.

Psihologul m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:
— Bianca, nu ești singură. Multe femei trec prin asta. Dar trebuie să ceri ajutor și să pui limite. Să-i spui clar ce ai nevoie.

Am început să lucrez cu mine însămi. Să accept că nu pot controla totul. Să cer ajutor fără rușine. Să-i spun lui Rareș ce simt, chiar dacă uneori reacția lui era defensivă sau rece. Am început să vorbesc mai deschis și cu mama, și cu prietenele mele. Am descoperit că multe dintre ele au trecut prin același haos după naștere, dar nimeni nu vorbește despre asta.

După câteva luni, relația cu Rareș s-a schimbat puțin. Nu am redevenit familia perfectă din reclame, dar am învățat să comunicăm mai bine. El a început să petreacă mai mult timp cu fetița, chiar dacă uneori părea stângaci. Eu am învățat să nu mai port singură toată povara și să accept că nu trebuie să fiu o mamă perfectă.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte mame se luptă cu depresia și cu lipsa de sprijin într-o societate care le cere să fie mereu puternice? Oare când vom învăța să vorbim deschis despre greutățile maternității și să cerem ajutor fără rușine?