„Nu faci nimic toată ziua!” – Povestea unei mame care se luptă cu neînțelegerea soțului său
„Nu faci nimic toată ziua! Copilul doar doarme și mănâncă. Ce poate fi atât de greu?” Radu ridică vocea, trântind ușa bucătăriei. Mă uit la el, cu Maria în brațe, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Laptele mi se prelinge pe bluză, iar copilul plânge deja de două ore fără oprire. Mă simt ca și cum aș fi prinsă într-o buclă fără sfârșit, unde fiecare zi seamănă cu cealaltă, dar oboseala e mereu mai mare.
Îmi amintesc cum era înainte. Eram o femeie activă, mergeam la serviciu, ieșeam cu prietenele la cafea, râdeam mult. Acum, singurele mele conversații sunt cu Maria, care nu știe decât să plângă sau să gângurească. Radu vine acasă obosit, dar nu vede decât vasele nespălate și hainele împrăștiate prin sufragerie. „Ce-ai făcut azi?” mă întreabă aproape zilnic, ca și cum ar căuta o scuză să-mi reproșeze ceva.
Într-o seară, după ce Maria adoarme în sfârșit, mă prăbușesc pe canapea. Îmi simt corpul greu, mintea încețoșată. Radu intră în cameră și oftează zgomotos. „Ioana, nu mai pot. Parcă nu mai ești tu. Casa arată ca după război, iar tu… tu doar stai cu copilul.”
Îmi mușc buza să nu plâng. „Radu, nu stau. Nu ai idee cât de greu e. Nu dorm noaptea, ziua nu apuc nici măcar să mănânc uneori. Maria are colici, plânge ore întregi. Simt că mă sufoc.”
El dă din mână a lehamite: „Toate femeile au copii. Nu văd ce e atât de special la tine.”
Mă ridic brusc și simt cum furia îmi urcă în piept. „Nu e special! Dar e greu! Și nu am pe nimeni care să mă ajute! Mama e la țară, tu vii acasă doar ca să te plângi. Nu vezi că mă pierd?”
Radu tace o clipă, apoi iese din cameră fără să spună nimic. Ușa se trântește din nou. Mă simt invizibilă.
A doua zi dimineață, încerc să fac ordine înainte să se trezească Maria. Mă grăbesc să pun rufe la spălat, să spăl biberoanele, să strâng jucăriile colorate care au invadat casa noastră mică din cartierul Titan. Telefonul sună – mama mea. „Ioana, cum ești?”
Vocea ei caldă mă face să izbucnesc în plâns. „Nu mai pot, mamă. Radu nu mă înțelege deloc. Simt că sunt singură pe lume.”
Mama oftează: „Știu că e greu, draga mea. Dar trebuie să vorbești cu el. Să-i explici ce simți.”
„Am încercat! Nu vrea să audă.”
Maria începe să plângă din nou. Îmi șterg lacrimile cu dosul palmei și o iau în brațe. O legăn încet, sperând că va adormi repede.
Seara vine prea repede și odată cu ea și Radu. Îl văd cum intră pe ușă, cu privirea obosită și nervoasă. Își lasă geanta pe hol și se uită la mine fără să spună nimic.
„Putem vorbi?” îl întreb timid.
El ridică din umeri: „Despre ce?”
„Despre noi… Despre mine.”
Radu oftează: „Ioana, nu am chef de discuții acum.”
Simt cum mi se rupe ceva în suflet. „Atunci când? Când o să-ți pese? Eu nu mai pot așa!”
El se uită la mine pentru prima dată cu adevărat: „Ce vrei de la mine?”
„Să mă vezi! Să mă ajuți! Să înțelegi că nu e ușor!”
Radu tace mult timp. În cele din urmă spune: „Poate că ar trebui să mergi la mama ta câteva zile. Poate îți face bine.”
Mă simt alungată din propria casă.
În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la viața mea de acum un an și la cea de acum. La cât de mult m-am schimbat și cât de puțin a observat Radu asta.
A doua zi îmi fac bagajul și plec la mama la țară cu Maria. Aerul curat și liniștea satului mă ajută puțin să-mi revin. Mama mă ajută cu copilul, gătește pentru noi și mă lasă să dorm câteva ore legate pentru prima dată după multe luni.
Într-o seară stăm pe bancă în curte și mama îmi spune: „Ioana, bărbații nu înțeleg mereu ce simțim noi. Dar trebuie să lupți pentru tine și pentru copilul tău.”
Mă uit la Maria cum doarme liniștită în brațele mele și simt pentru prima dată o urmă de speranță.
După o săptămână mă întorc acasă. Radu mă privește stânjenit când intru pe ușă.
„Mi-a fost dor de voi,” spune încet.
Nu răspund imediat. Îl privesc lung: „Radu, dacă vrei să fim o familie, trebuie să fim împreună în toate astea. Nu doar când e ușor.”
El dă din cap: „Am vorbit cu un coleg care are doi copii… Mi-a zis că și soția lui a trecut prin asta. N-am știut că poate fi atât de greu.”
Lacrimi îmi curg pe obraji – de data asta nu de tristețe, ci de ușurare.
Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte, dar Radu a început să mă ajute mai mult – schimbă scutece, o leagănă pe Maria când plânge și uneori îmi aduce cafeaua la pat dimineața.
M-am întrebat adesea: oare câte femei trec prin asta fără ca cineva să le vadă? Cât de greu e să fii mamă într-o lume care încă mai crede că „nu faci nimic toată ziua”? Poate dacă am vorbi mai deschis despre asta, am fi mai puțin singure.