Nu fugi, Ioana: fericirea nu se lasă prinsă – Povestea unei mirese care a ales libertatea în fața unei familii sufocante

— Ioana, unde ești? Nu mai ai mult timp, trebuie să te îmbraci! vocea mamei răsuna din capătul coridorului, amestecată cu clinchetul paharelor și râsetele invitaților care deja se adunaseră în curte. Mă uitam în oglindă la chipul meu palid, la rochia albă care mă strângea parcă tot mai tare, ca o armură pe care nu mi-o dorisem niciodată. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. În minte îmi răsunau cuvintele lui Vlad de cu o seară înainte: „O să fie bine, Ioana. Mama vrea doar ce e mai bun pentru noi. Trebuie să o asculți, așa e la noi în familie.”

Așa e la noi în familie… De câte ori auzisem fraza asta în ultimele luni? De când Vlad mă ceruse de soție, viața mea devenise un șir nesfârșit de reguli, tradiții și compromisuri. Mama lui, doamna Stancu, era mereu prezentă, cu ochii ei critici și vocea tăioasă: „Ioana, nu așa se face sarmaua. Ioana, nu poți purta roșu la cununie. Ioana, nu te mai duce la serviciu după nuntă, trebuie să ai grijă de casă și de Vlad.”

Mama mea încerca să mă liniștească, dar și ea era copleșită de presiunea evenimentului. Tata nu spunea nimic, doar își aprindea o țigară după alta pe balcon și privea în gol. Simțeam că nimeni nu mă vede cu adevărat. Toți voiau doar să bifeze încă o nuntă reușită în sat, încă o fată „bine măritată”.

În ultimele săptămâni, am început să am coșmaruri. Mă visam alergând desculță pe ulița satului, cu rochia agățată în spini și cu toți invitații alergând după mine, strigându-mi numele. Mă trezeam plângând și mă întrebam dacă nu cumva fericirea mea s-a pierdut pe drum.

Cu două zile înainte de nuntă, am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Vlad, simt că nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu… Totul e prea mult.
El m-a privit mirat, aproape iritat:
— Ioana, toate fetele trec prin asta. E normal să ai emoții. O să vezi că după nuntă totul se așază.
— Dar dacă nu vreau să renunț la serviciu? Dacă vreau să avem casa noastră, nu să stăm cu ai tăi?
— Nu se poate acum. Mama are nevoie de noi. Și tu trebuie să te adaptezi. Așa e la noi…

M-am simțit ca un copil certat pentru că a îndrăznit să viseze altfel. Am tăcut și am mers mai departe, dar în sufletul meu răsuna un strigăt mut.

În dimineața nunții, când toată lumea era ocupată cu pregătirile, am ieșit tiptil din casă și m-am dus la marginea satului, acolo unde copilăream când eram mică. Am stat pe banca veche de lângă salcâm și am privit câmpul galben de grâu. Acolo mi-am dat seama că nu pot merge mai departe doar pentru că „așa trebuie”.

M-am întors acasă cu pași grei. Mama m-a găsit în camera mea, încă în halatul alb:
— Ioana, ce faci? Toată lumea te caută! Nu poți face asta familiei noastre!
— Mamă… dacă mă iubești cu adevărat, lasă-mă să aleg pentru mine.
Ea a început să plângă:
— O să râdă tot satul de noi! Ce-o să spună lumea?
— Lumea nu trăiește în locul meu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul văzând-o atât de rănită, dar știam că dacă cedez acum, nu voi mai fi niciodată eu însămi.

Am intrat în camera unde mă așteptau domnișoarele de onoare și le-am spus:
— Nu pot merge la altar. Îmi pare rău.
Ele au rămas fără cuvinte. Una dintre ele, Alina, m-a luat de mână:
— Ești sigură?
— Da. Pentru prima dată în viață sunt sigură de ceva.

A urmat haosul: telefoane date pe ascuns, rude revoltate, mama lui Vlad urlând la mine că i-am distrus familia și reputația. Vlad a venit val-vârtej:
— Ioana! Ce faci? Ne faci de râs!
— Vlad… eu nu pot trăi viața pe care o vrei tu pentru mine. Nu sunt păpușa nimănui.
El a plecat trântind ușa.

Am rămas singură în camera aceea plină de flori ofilite și rochii aruncate peste tot. Am plâns ore întregi, dar lacrimile mele erau eliberatoare. Pentru prima dată nu mai simțeam frica aceea apăsătoare.

În zilele care au urmat am fost subiectul tuturor bârfelor din sat: „Ioana a fugit de la altar!”, „Ce rușine pentru familia Popescu!” Dar încet-încet am început să respir din nou. Mi-am reluat serviciul la librăria din oraș și am început să scriu despre ce am trăit.

Mama a venit după câteva luni la mine:
— Mi-e dor de tine… Poate ai avut dreptate. Poate fericirea nu e ce zice lumea că trebuie să fie.
Am îmbrățișat-o și am simțit că rana dintre noi începe să se vindece.

Acum privesc spre viitor cu teamă dar și cu speranță. Știu că mulți nu mă vor ierta niciodată pentru alegerea mea. Dar oare cât valorează aprobarea lumii dacă prețul e sufletul tău?

Poate că fericirea nu se lasă prinsă sau dictată de alții. Poate că adevărata curaj este să-ți asculți inima chiar dacă toți ceilalți strigă contrariul. Voi ce ați fi făcut în locul meu?