„Nu mai e casa mea” – Povestea Mariei, mama care a pierdut totul fără să plece nicăieri

„Maria, iar ai lăsat firimituri pe masă! Nu vezi că e mizerie peste tot?” Vocea Irinei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde. Mă uit la masa pe care am șters-o deja de două ori în dimineața asta. Firimiturile sunt de la pâinea pe care tocmai am tăiat-o pentru Vlad, fiul meu. Îmi mușc buza și încerc să nu răspund. Nu vreau ceartă. Nu vreau să-l pun pe Vlad într-o situație dificilă.

Dar Vlad nu spune nimic. Stă în sufragerie, cu ochii în telefon, ca și cum nu ar auzi nimic. Mă doare mai mult decât orice cuvânt ar fi putut rosti. Parcă nu mai e băiatul meu cel blând, cel care venea la mine când era mic și îmi spunea: „Mami, tu ești cea mai bună!”

Totul s-a schimbat de când s-a căsătorit cu Irina. La început am fost fericită. Îmi doream să-l văd la casa lui, să aibă o familie. Dar după nuntă, au venit să stea la mine „doar câteva luni”, până găsesc ceva al lor. Au trecut doi ani. Și casa mea nu mai e a mea.

Irina a început să schimbe totul. A mutat mobila din sufragerie fără să mă întrebe. A dat jos perdelele cusute de mama mea și le-a aruncat la gunoi. „Sunt vechi, nu vezi? Trebuie să ne modernizăm!” mi-a spus râzând, ca și cum ar fi fost ceva firesc. Am simțit atunci cum mi se rupe sufletul.

La început am încercat să mă adaptez. Am gătit ce-i place ei, am făcut curat după regulile ei, am încercat să nu deranjez. Dar orice aș face, tot nu e bine. „Maria, iar miroase a ceapă prăjită în toată casa! Nu poți găti ceva mai ușor?” Sau: „De ce ții toate prostiile astea în dulap? Aruncă-le, ocupă locul degeaba!”

Într-o seară, când Vlad era la serviciu, Irina a venit la mine în bucătărie. Avea privirea rece și hotărâtă.
– Maria, trebuie să vorbim serios. Nu putem trăi așa. E casa noastră acum și trebuie să ne simțim bine aici.
– E casa mea… am șoptit eu, aproape fără glas.
– Da, dar noi plătim facturile acum! Și Vlad e proprietar pe jumătate, nu? Trebuie să te adaptezi.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu mai e de zece ani. El ar fi știut ce să facă. El ar fi știut cum să mă apere.

Într-o zi, am găsit cutiile mele cu fotografii vechi aruncate în debara. Pozele cu părinții mei, cu Vlad mic… toate înghesuite printre borcane goale și haine vechi. Am stat acolo ore întregi, uitându-mă la fiecare poză și întrebându-mă unde am greșit.

Seara aceea a fost cea mai grea. Vlad a venit acasă târziu și l-am rugat să stea puțin de vorbă cu mine.
– Vlad, nu mai pot… Nu mă mai simt acasă aici.
El s-a uitat la mine jenat.
– Mamă, încearcă să te obișnuiești… Irina are dreptate uneori…
– Dar tu? Tu ce simți?
A tăcut mult timp.
– Nu vreau scandal… Vreau doar liniște.

Atunci am înțeles că sunt singură. Că băiatul meu nu mai e al meu. Că femeia aceea a pus stăpânire pe tot ce am construit eu o viață întreagă.

Au urmat zile în care m-am simțit invizibilă. Mâncam singură în bucătărie, când ei erau în sufragerie la televizor. Îmi făceam treburile în liniște și mă retrăgeam devreme în camera mea. Uneori îi auzeam râzând împreună și mi se strângea inima.

Într-o duminică dimineață, Irina a intrat peste mine în cameră fără să bată.
– Maria, te rog frumos să-ți iei lucrurile din baie! Nu mai avem loc pentru ale noastre.
Am simțit că explodez.
– E și baia mea! Am trăit aici 35 de ani!
– Da, dar acum suntem trei adulți și trebuie să ne respectăm reciproc!

Respect? Ce ironie…

În acea seară am sunat-o pe sora mea, Elena.
– Nu mai pot, Elena… Simt că nu mai exist aici.
Ea mi-a spus să vin la ea câteva zile. Dar cum să-mi las casa? Cum să plec din locul unde am crescut copilul, unde am plâns și am râs?

Am început să mă gândesc serios la ce urmează. Să vând casa? Să plec? Să lupt pentru dreptul meu de a trăi demn?

Într-o zi, când Irina a plecat la cumpărături și Vlad era la serviciu, m-am plimbat prin fiecare cameră. Am atins pereții zugrăviți de mine și Ion cu mâinile noastre. Am privit pe geam la copacul din curte pe care l-am plantat când s-a născut Vlad.

Mi-am dat seama că nu mai pot trăi așa. Că trebuie să fac ceva pentru mine.

A doua zi dimineață i-am spus lui Vlad:
– Vlad, vreau să vorbim serios. Nu mai pot trăi așa. Ori găsiți voi altceva, ori plec eu.
El s-a uitat la mine speriat.
– Mamă…
– Nu mai sunt mama ta aici. Sunt o chiriașă în propria casă!

Nu știu ce va urma. Poate voi pleca la Elena o vreme. Poate voi găsi puterea să-mi cer drepturile sau poate voi renunța la tot ce am construit pentru liniștea lor.

Dar mă întreb: câte mame ca mine ajung străine în casele lor? Câte femei își pierd demnitatea sub pretextul „familiei unite”? Ce aș fi putut face altfel?