„Nu mai e loc pentru tine aici, mamă” – Povestea unei iubiri care doare

— Mamă, nu mai e loc pentru tine aici.

Cuvintele lui Radu mi-au tăiat respirația ca o lamă rece. Stăteam în holul apartamentului lui din București, cu valiza la picioare, și simțeam cum tot ce am construit în viața mea se prăbușește într-o secundă. În spatele lui, Ana, soția lui, mă privea cu ochii strânși, ca și cum aștepta să cedez și să plec fără scandal.

— Radu, te rog… Nu am unde să mă duc. Știi că m-au dat afară din garsonieră. Știi că nu mai am pe nimeni…

Vocea mi se frângea, dar el nu părea să audă. Sau poate nu voia. Îl vedeam cum își strânge maxilarul, cum evită să mă privească în ochi.

— Mamă, am discutat deja cu Ana. Nu putem să te ținem aici. Avem și noi viața noastră. Nu e vina mea că ai ajuns în situația asta.

Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. M-am sprijinit de perete, încercând să nu plâng. Mă uitam la el și nu-l recunoșteam. Unde era băiețelul care venea la mine noaptea, speriat de tunete? Unde era copilul care îmi spunea că sunt cea mai bună mamă din lume?

Mi-am petrecut toată viața pentru el. L-am crescut singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit când Radu avea doar patru ani. Am muncit la două slujbe, am renunțat la orice vis al meu doar ca să-i fie lui bine. N-am avut concedii, n-am avut prieteni, n-am avut viață personală. Totul era pentru el: hainele cele mai bune, meditații la matematică, excursii cu clasa, tot ce-și dorea. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta mamei mele ca să-i plătesc chiria în primul an.

— Elena, nu te supăra, dar chiar nu putem — a intervenit Ana, cu vocea aceea rece pe care o folosea mereu când voia să pară politicoasă. — E greu și pentru noi. Avem rate la bancă, serviciu stresant… Nu putem să ne ocupăm și de tine.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, să le spun cât sunt de nerecunoscători, cât m-am sacrificat pentru Radu. Dar n-am făcut-o. M-am uitat la fiul meu și am văzut doar un bărbat străin, cu ochii goi.

— Bine… — am șoptit. — O să plec.

Am ieșit pe scara blocului cu valiza după mine. Era frig și ploua mărunt. M-am așezat pe o treaptă și am început să plâng în hohote. Nu știam unde să mă duc. Nu mai aveam pe nimeni: părinții mei muriseră de mult, sora mea era plecată în Italia și nu mai ținusem legătura de ani buni. Prietenele mele… Ce prietene? Toate s-au risipit în timp ce eu eram ocupată cu Radu.

Am stat acolo ore întregi, până când o vecină a trecut pe lângă mine și m-a recunoscut.

— Elena, ce faci aici? Ești bine?

— Nu prea… — am reușit să spun printre lacrimi.

M-a invitat la ea peste noapte. M-am simțit umilită, dar n-aveam de ales. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ales să fiu mamă înainte de orice altceva. La toate serile în care îl așteptam pe Radu să vină acasă de la liceu, la toate zilele de naștere petrecute doar noi doi. La toate sacrificiile făcute fără să cer nimic în schimb.

A doua zi am încercat să-l sun pe Radu. Nu mi-a răspuns. I-am trimis un mesaj: „Te rog, măcar spune-mi dacă ești bine.” Niciun răspuns.

Au trecut zile în care am trăit din mila vecinei mele, doamna Stela. Îmi aducea ceaiuri și mă asculta când plângeam. Într-o seară mi-a spus:

— Elena, știu că e greu… Dar poate că ai dat prea mult și acum el nu știe cum să-ți întoarcă.

M-am uitat la ea și am simțit o furie mocnită.

— Cum adică „prea mult”? E copilul meu! Cum poți da prea mult copilului tău?

— Poate că atunci când dai totul, uiți să-l înveți să fie recunoscător… sau să se descurce singur.

Am tăcut. Poate avea dreptate. Poate că l-am protejat prea mult. Poate că i-am făcut viața prea ușoară și acum nu știe ce înseamnă responsabilitatea față de cel care te-a crescut.

Într-o zi am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar trebuie să înțelegi că am și eu viața mea.”

Atât. Fără „te iubesc”, fără „hai să vorbim”.

Am început să caut de lucru. La vârsta mea nu mă mai angajează nimeni ușor. Am găsit până la urmă o slujbă de femeie de serviciu la un bloc din cartier. Mă trezesc la cinci dimineața și mă întorc seara târziu. Doamna Stela m-a primit la ea până îmi găsesc ceva de închiriat.

În fiecare seară mă gândesc la Radu. Îl văd pe stradă uneori, cu Ana de mână. Nu mă vede sau se preface că nu mă vede. Mă doare fiecare întâlnire ratată, fiecare mesaj la care nu răspunde.

Mă întreb unde am greșit. Dacă dragostea mea a fost prea sufocantă sau dacă pur și simplu așa sunt copiii azi: grăbiți să-și trăiască viața fără să privească înapoi.

Poate că vina e împărțită. Poate că nici eu n-am știut să-i dau spațiu când a avut nevoie. Poate că nici el nu știe cât doare singurătatea unei mame care a rămas fără nimic.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat scările blocului, m-am așezat pe o bancă și am privit cerul plin de nori.

Oare există un moment în care dragostea de mamă devine o povară? Oare ar trebui să învățăm să cerem mai puțin și să ne mulțumim cu amintirile? Sau poate ar trebui să avem curajul să cerem ceea ce merităm: un loc în inima copiilor noștri?