Nu mai pot avea încredere în soacră-mea: ziua care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Lenuța! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în mână, aproape să-l sparg. Era ora două noaptea și încă nu-mi găseam liniștea. În camera alăturată, Vlad, băiețelul meu de patru ani, tușea chinuitor. Îl vegheam de două zile fără să dorm, cu ochii umflați de oboseală și teamă. Soțul meu, Mihai, era plecat la muncă în Germania de aproape un an. În tot timpul ăsta, Lenuța, soacra mea, fusese singurul sprijin pe care mă bazasem. Sau cel puțin așa crezusem.

Totul a început cu o banală răceală. Vlad a făcut febră mare și nu reușeam să i-o scad cu nimic. Am sunat-o pe Lenuța să mă ajute, să stea cu el cât merg la farmacie. A venit grăbită, cu privirea ei mereu critică și vocea ascuțită: — Nu știu cum reușești să te descurci singură, Irina. Eu la vârsta ta aveam deja doi copii și nu mă plângeam atâta!

Am înghițit în sec. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt insuficientă, dar acum nu aveam timp de orgolii. Am fugit la farmacie, iar când m-am întors, Vlad era singur în pat, plângând speriat. — Unde e bunica? am întrebat panicată.

— A zis că merge până la magazin să ia ceva dulce, mi-a răspuns Vlad printre sughițuri.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Cum putea să-l lase singur, bolnav și speriat? Am sunat-o imediat. — Lenuța, unde ești? Cum ai putut să-l lași singur?

— Vai de mine, Irina! Ce mare lucru? Am lipsit zece minute! Nu se întâmplă nimic dacă stă puțin singur. Trebuie să învețe și el să fie băiat mare!

Am simțit furia urcându-mi în piept. Nu era prima dată când ignora regulile mele sau îmi minimaliza grijile de mamă. Dar acum era altceva: Vlad era bolnav, vulnerabil. Am încercat să-i explic cât de grav putea fi dacă i se făcea rău sau dacă se speria mai tare.

— Ești prea sensibilă! Pe vremea mea nu existau atâtea mofturi! a răspuns ea tăios.

În acea noapte, Vlad a făcut convulsii febrile. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde, iar medicii au spus că am ajuns la timp. Dacă nu eram acasă… dacă nu mă întorceam la timp…

După ce l-au stabilizat pe Vlad și am rămas singură pe holul spitalului, am simțit cum mă prăbușesc. M-am gândit la Mihai, la cât de greu îi era și lui departe de noi, dar mai ales la cât de singură eram cu adevărat. Lenuța a venit la spital a doua zi dimineață, cu o pungă de portocale și aceeași atitudine distantă.

— Nu te mai stresa atâta! Copiii sunt puternici. O să vezi că-și revine repede.

Nu am mai putut să-i răspund nimic. În mintea mea se derulau toate momentele în care îi dădusem voie să se implice în viața noastră, toate dățile când îi cerusem ajutorul și acceptasem criticile ei doar pentru că aveam nevoie de cineva aproape.

Când Mihai a sunat din Germania și i-am povestit totul printre lacrimi, a tăcut mult timp la telefon.

— Irina… știu că e greu. Dar mama… e așa cum e ea. Poate n-a vrut răul nimănui.

— Nu e vorba doar de intenție! E vorba că nu pot avea încredere că va pune siguranța lui Vlad pe primul loc! am izbucnit eu.

Au urmat zile grele. Vlad s-a recuperat încet-încet, dar eu nu mai puteam dormi noaptea fără să mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla. Lenuța a continuat să vină pe la noi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi aducea ciorbă sau plăcinte și încerca să se poarte normal.

Dar între noi se instalase o răceală pe care niciuna nu o putea ignora. Eu nu mai puteam lăsa copilul cu ea nici măcar cinci minute fără să simt un nod în stomac. Ea simțea distanța mea și devenea tot mai acră.

Într-o zi, după ce Vlad s-a însănătoșit complet, am avut o discuție care a pus capac tuturor tensiunilor adunate:

— Irina, nu-mi place cum te porți cu mine în ultima vreme! Parcă ți-ai pierdut tot respectul!

— Respectul se câștigă, Lenuța! Iar eu nu pot respecta pe cineva care pune copilul meu în pericol!

A izbucnit într-un șir de reproșuri: că sunt nerecunoscătoare, că Mihai ar trebui să știe cum mă port cu ea, că „pe vremea ei” mamele nu erau atât de isterice.

Am plâns mult după acea ceartă. M-am simțit vinovată pentru că îi refuzam accesul la nepotul ei, dar și furioasă pentru că nu putea recunoaște greșeala făcută.

Mihai a venit acasă după încă două luni. Între noi s-a instalat o tensiune nouă: el încerca să medieze conflictul dintre mine și mama lui, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt mai singură.

— Poate ar trebui să-i dai o șansă… E totuși mama mea…

— Și eu sunt mama copilului tău! Cine îi apără pe copii dacă nu mamele lor?

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Lenuța s-a răcit complet. O las să-l vadă pe Vlad doar când sunt eu de față și nu mai accept niciun compromis când vine vorba de siguranța lui.

Uneori mă întreb dacă am exagerat sau dacă ar fi trebuit să iert mai ușor. Dar apoi îmi amintesc spaima din ochii lui Vlad și știu că n-aș putea trăi cu mine însămi dacă aș risca din nou.

Multe prietene mi-au spus că „așa sunt soacrele”, că trebuie să le iei ca atare sau că „familia e familie”. Dar eu cred că unele limite trebuie puse clar, chiar dacă doare.

Acum, când îl privesc pe Vlad dormind liniștit lângă mine, mă întreb: oare chiar putem ierta orice doar pentru că e vorba de familie? Sau unele greșeli ne schimbă pentru totdeauna? Voi ce ați face în locul meu?