„Nu mai pot, Sorin! Am nevoie de o pauză…” – Confesiunea unei mame din Cluj care a ales să plece

„Nu mai pot, Sorin! Am nevoie de o pauză…” Am rostit cuvintele acestea cu voce joasă, aproape șoptit, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei. Sorin s-a oprit din mestecat și s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus că vreau să plec pe Marte. „Ce tot spui acolo, Maria? Ce pauză? Cine are timp de pauze?”

M-am uitat la el, la chipul lui obosit, dar totuși atât de sigur pe el. În jurul nostru, vasele nespălate se adunau ca niște martori tăcuți ai haosului zilnic. Copiii, Ilinca și Vlad, se certau în sufragerie pentru telecomandă. Mama mea, care venise să mă ajute „puțin”, stătea pe canapea și ofta din când în când, ca să-mi amintească subtil că nu fac destul.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. De luni de zile, poate chiar ani, trăiam cu senzația că mă sufoc. Dimineața mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam pachete, haine, alergam după autobuz cu Ilinca de mână și cu Vlad în brațe. La serviciu, șefa mă privea cu milă când ajungeam transpirată și cu cearcăne adânci. Acasă, Sorin îmi spunea mereu: „Lasă că te descurci tu, Maria! Ești puternică.”

Dar nu mai eram puternică. Eram doar obosită. Și singură.

În seara aceea, după ce am pus copiii la culcare și mama a adormit la televizor, am ieșit pe balcon și am plâns. Am plâns pentru toate momentele în care am simțit că nu sunt destul – nici ca mamă, nici ca soție, nici ca fiică. Am plâns pentru toate zilele în care mi-am dorit să fug și nu am avut curaj.

A doua zi dimineață, am făcut ceva ce nu credeam că voi face vreodată: am împachetat câteva haine într-o geantă mică, am lăsat copiii la mama și i-am scris lui Sorin un mesaj: „Sorin, am nevoie de timp pentru mine. Nu știu cât stau. Te rog să ai grijă de copii.”

Telefonul a început să sune aproape imediat. L-am pus pe silențios. Am luat primul tren spre Brașov – nu aveam niciun plan clar, doar voiam să fiu departe de toți și de toate.

În tren, am privit pe geam și mi-am amintit de copilăria mea în Cluj. Mama era mereu ocupată cu munca și tata plecat prin delegații. Eu aveam grijă de fratele meu mai mic și visam să devin „cineva”. Când l-am cunoscut pe Sorin la facultate, mi s-a părut că viața mea începe cu adevărat. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, ne certam pe cine spală vasele și râdeam până târziu în noapte.

Dar anii au trecut repede. Copiii au venit unul după altul, ratele la bancă s-au adunat ca niște nori grei deasupra noastră. Sorin a început să lucreze peste program, iar eu am rămas acasă cu copiii mici. Când am revenit la muncă după concediul maternal, nimic nu mai era la fel. Colegele mă priveau ca pe o străină; eram mereu ultima care afla bârfele sau schimbările importante.

Acasă, totul era pe umerii mei: teme, gătit, cumpărături, programări la doctor. Sorin spunea că el „aduc banii”, dar eu simțeam că nu mai aduc nimic – nici bucurie, nici liniște.

În Brașov am stat la o pensiune mică. Proprietara, doamna Lidia, m-a întrebat dacă sunt în vacanță. Am zâmbit trist: „Nu chiar… încerc doar să respir.”

În fiecare zi îi sunam pe copii seara. Ilinca plângea la început: „Mami, când vii acasă?” Vlad era mai mic și nu înțelegea prea bine ce se întâmplă. Mama îmi reproșa la telefon: „Maria, nu așa te-am crescut! O mamă nu-și lasă copiii!”

Sorin mi-a trimis zeci de mesaje: „Ce vrei să demonstrezi? Crezi că mie mi-e ușor? Hai acasă!”

Dar eu nu puteam încă să mă întorc. Aveam nevoie să-mi aud gândurile fără zgomotul constant al cerințelor celorlalți.

Într-o zi am intrat într-o librărie veche din centru. Am răsfoit o carte despre sindromul burnout la părinți. M-am regăsit în fiecare pagină: epuizare cronică, sentimentul că nu contezi decât prin ceea ce faci pentru alții, vinovăție pentru orice clipă petrecută doar cu tine însăți.

Am început să scriu într-un jurnal. Am scris despre frica mea că nu voi mai fi iubită dacă nu sunt utilă. Despre furia față de Sorin care nu vede cât mă sacrific. Despre dorul de copiii mei și despre rușinea că i-am lăsat.

După o săptămână, Sorin a venit la Brașov fără să mă anunțe. M-a găsit într-o cafenea mică din Piața Sfatului.

— Maria… ce faci? Cum poți să stai aici liniștită când copiii te așteaptă acasă?

— Nu sunt liniștită deloc, Sorin! Sunt sfâșiată între ce simt eu și ce așteaptă toți ceilalți de la mine!

— Și eu sunt obosit! Dar nu fug!

— Tu poți să pleci oricând vrei! Eu nu am avut niciodată voie!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu cum să te ajut…

— Nici eu nu știu cum să mă ajut… Dar trebuie să încerc.

Am stat împreună câteva ore fără să vorbim prea mult. La final mi-a spus doar:

— Întoarce-te când ești pregătită.

Au trecut două săptămâni până m-am întors acasă. Copiii m-au îmbrățișat strâns și mi-au promis că vor fi cuminți. Mama m-a privit cu ochi critici dar nu a mai spus nimic.

Sorin a început să mă întrebe mai des dacă sunt bine și a încercat să se implice mai mult acasă. Nu e totul perfect – încă ne certăm uneori din nimicuri – dar acum știu că am dreptul la spațiul meu.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte mame se pierd pe ele însele încercând să fie totul pentru toți? Oare când vom învăța să cerem ajutor fără rușine?