„Nu mai pot trăi viața fiicei mele în locul ei”

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să-ți rezolv viața la treizeci de ani! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Drumul Taberei. Era seară târzie, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe fața fiicei mele. Stătea pe scaun, cu ochii roșii de la plâns, iar eu simțeam că mă sufoc între pereții aceia încărcați de amintiri.

— Dar, mamă… nu înțelegi… Nu știu ce să fac cu jobul ăsta! Șeful mă presează, colegii mă ignoră… Nu pot! a spus ea printre sughițuri.

Am simțit un val de milă și furie în același timp. De când era mică, Irina a fost un copil sensibil. Îmi amintesc cum plângea înainte de fiecare serbare la grădiniță, cum se ascundea după fusta mea când veneau musafiri. Am stat nopți întregi lângă patul ei, ținând-o de mână când avea coșmaruri. I-am făcut temele când nu avea chef sau când spunea că nu înțelege. Am vorbit cu profesoarele când lua note mici. Am sunat la universitate să-i rezolv cazarea. Am mers cu ea la primul interviu de angajare și am stat pe hol, așteptând ca o umbră.

Soțul meu, Doru, mereu mi-a spus:

— O răsfeți prea mult. Las-o să se descurce singură!

Dar eu nu puteam. Era copilul meu și voiam să-i fie bine. Poate și pentru că eu însămi am crescut cu o mamă rece, care nu m-a ținut niciodată în brațe și care mi-a spus mereu: „Descurcă-te singură!”

Acum, la treizeci de ani, Irina încă mă suna pentru orice: „Mamă, ce să gătesc azi?”, „Mamă, cum completez formularul ăsta?”, „Mamă, mă ajuți să vorbesc cu banca?”. Și eu răspundeam mereu prezent. Până azi.

Azi, când am simțit că nu mai pot. Că nu mai am aer. Că nu mai sunt eu.

— Irina, te iubesc enorm. Dar trebuie să înveți să-ți trăiești viața singură. Nu pot să-ți port mereu povara! am spus cu voce joasă.

Ea s-a ridicat brusc și a început să plângă mai tare.

— Deci mă lași singură? Tu? Singura mea prietenă?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Mi-am dat seama că nu are prieteni apropiați, că nu iese nicăieri fără mine sau fără să mă sune înainte. Că viața ei e o prelungire a vieții mele.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă. M-am uitat la pozele cu Irina mică: la prima zi de școală, la serbări, la aniversări. Mi-am dat seama că am vrut atât de mult să-i fie bine încât am uitat să-i dau voie să greșească. Să sufere. Să se ridice singură.

A doua zi dimineață, Doru m-a găsit în bucătărie cu ochii umflați.

— Mariana, trebuie să-i dai drumul. Altfel o pierzi de tot.

— Dar dacă nu se descurcă?

— Atunci va învăța din greșeli. Așa cum am făcut și noi.

Irina a plecat la serviciu fără să-mi spună nimic. Seara a venit acasă tăcută. Nu m-a întrebat nimic despre mâncare sau facturi. S-a închis în cameră și a stat pe telefon ore întregi.

În zilele următoare am încercat să nu intervin. S-o las să-și rezolve singură problemele. A venit o factură la gaz pe numele ei și n-a știut cum s-o plătească. A stat două ore la coadă la ghișeu și apoi mi-a povestit:

— Mamă, era cât pe ce să plâng acolo! Dar până la urmă am reușit…

Am zâmbit trist și am simțit un strop de mândrie amestecat cu vinovăție.

Au trecut câteva luni. Irina a început să iasă cu o colegă nouă de la serviciu. A mers singură la dentist (pentru prima dată!). Și-a schimbat jobul după ce a dat singură un interviu online.

Dar relația noastră s-a răcit. Nu mai suntem confidenta și copilul dependent de altădată. Uneori mă doare această distanță nou apărută între noi. Alteori mă bucur că începe, în sfârșit, să fie adult.

Într-o seară ploioasă, stând pe balcon cu o cană de ceai în mână, m-am întrebat: oare unde se termină dragostea de mamă și unde începe sacrificiul inutil? Oare cât de mult trebuie să ne ajutăm copiii ca să nu-i sufocăm? Poate cineva să-mi răspundă?