Nu Mi-am Invitat Familia la Nuntă: Povara Alegerii Propriei Fericiri

— Irina, nu ești niciodată destul de bună! Ai fi putut să faci mai mult, să fii mai mult, să nu mă faci de râs în fața lumii!

Cuvintele tatălui meu încă îmi răsună în minte, ca un ecou care nu se stinge niciodată. Era seara dinaintea logodnei mele cu Vlad, iar eu stăteam în bucătăria mică din apartamentul părinților, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Mama privea în gol, cu ochii umezi, dar nu spunea nimic. Întotdeauna a ales tăcerea, de parcă ar fi fost o formă de supraviețuire.

— Tata, nu vreau să te fac de râs. Vreau doar să fiu fericită, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre suspinele mele.

El a izbucnit:

— Fericirea ta? Ce-i aia? Fericirea ta nu contează dacă nu e și a familiei! Nu te-am crescut să faci ce vrei tu!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Ani de zile am încercat să fiu fata perfectă: premiantă la școală, ascultătoare, mereu cu zâmbetul pe buze la mesele de familie, chiar și când sufletul îmi era gol. Am acceptat să merg la facultatea pe care au ales-o ei, să mă îmbrac cum voiau ei, să mă întâlnesc doar cu băieți „de familie bună”. Dar cu Vlad a fost altfel. El m-a văzut cu adevărat, cu toate fricile și visurile mele. M-a încurajat să mă descopăr, să mă iubesc.

În noaptea aceea, după ce am plecat de la ai mei, am mers pe jos ore întregi prin București. M-am oprit pe un pod și am privit luminile orașului reflectate în Dâmbovița. M-am întrebat: dacă nu pot fi eu însămi nici măcar în ziua nunții mele, atunci când? Și pentru cine trăiesc, de fapt?

A doua zi, am luat decizia. Nu am trimis invitații părinților mei, nici fratelui meu mai mic, Radu, care mereu a fost favoritul tatei. Am simțit că mă sufoc, dar am știut că e singura cale să-mi revendic viața. Vlad m-a privit lung când i-am spus:

— Ești sigură, Irina? Nu vei regreta?

— Nu știu, Vlad. Dar nu mai pot trăi cu frica de a-i dezamăgi. Vreau să fiu liberă, măcar o dată.

Ziua nunții a fost frumoasă și tristă în același timp. Am dansat, am râs, am plâns. Prietenii mei au încercat să-mi umple golul, dar la fiecare toast, la fiecare melodie lentă, simțeam lipsa lor ca pe o rană deschisă. Mă uitam la Vlad și mă întrebam dacă el chiar înțelege cât de greu îmi este. Seara, când toți invitații au plecat, am rămas singuri pe terasa restaurantului. Vlad m-a luat de mână:

— Irina, ai făcut ce era mai bine pentru tine. Poate într-o zi vor înțelege și ei.

Dar zilele au trecut și liniștea din partea familiei mele a devenit apăsătoare. Mama mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești bine.” Atât. Tata nu mi-a scris nimic. Radu mi-a dat block pe toate rețelele sociale. M-am simțit ca un copil abandonat, deși eram deja femeie măritată.

Într-o seară, după o ceartă cu Vlad despre bani (pentru că nu ne ajungeau niciodată), am izbucnit în plâns:

— Poate am greșit, Vlad! Poate trebuia să-i chem, să încerc să-i mulțumesc din nou! Poate nu merit fericirea asta dacă am rănit pe toată lumea!

El m-a strâns în brațe:

— Nu tu i-ai rănit, Irina. Ei te-au rănit pe tine, ani la rând. Ai dreptul să te protejezi.

Dar nu era atât de simplu. În fiecare zi, la serviciu, când colegele povesteau despre mamele lor, despre vizitele de duminică, despre sarmalele făcute împreună, simțeam un gol imens. Mă întrebam dacă voi putea vreodată să-mi iert părinții. Sau să mă iert pe mine.

Într-o duminică, am primit o scrisoare de la mama. Scrisul ei tremurat mi-a frânt inima:

„Irina, nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea. Mi-e dor de tine. Tata e supărat, dar și el suferă. Poate nu știm să arătăm dragostea cum trebuie. Poate am greșit. Dar tu rămâi fata mea. Dacă vrei să vii acasă, te aștept.”

Am plâns ore întregi. Nu am avut curajul să răspund. Încă nu știu dacă pot să mă întorc, dacă pot să iert. Dar știu că, pentru prima dată, am ales pentru mine.

Oare am făcut bine? Oare există iertare pentru alegerile care ne rup sufletul în două? Voi ce ați fi făcut în locul meu?