Nu-mi mai recunosc fiica: Povara tăcerii dintre noi

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să te văd așa, să nu știu nimic despre tine! am izbucnit, cu vocea spartă, în timp ce ea stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon.

— Lasă-mă în pace, mamă! Nu înțelegi că nu vreau să vorbesc? a răspuns ea, fără să mă privească.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Maria, fata mea de șaptesprezece ani, cea care cândva îmi povestea totul, care râdea cu mine la masă și mă ținea de mână când îi era frică de tunete, acum era o străină. O străină care trăia în casa mea, dar cu care nu mai știam să vorbesc.

Viorel a intrat în cameră după ce a auzit țipetele. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți, apoi la Maria.

— Ce se întâmplă aici? De ce trebuie să ne certăm în fiecare seară?

Maria s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, trântind ușa. Am rămas singuri, eu și Viorel, privind unul la altul ca doi naufragiați pe o insulă pustie.

— Nu știu ce să mai fac, Viorel. Parcă nu mai e fata noastră. Parcă cineva a înlocuit-o peste noapte. Nu mai vrea să vorbească cu noi, nu mai vrea să iasă din cameră… Nu știu ce se întâmplă cu ea!

Viorel a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— E adolescentă, Livia. Toți trec prin asta. Și eu am fost așa cu ai mei…

— Nu e la fel! Tu nu ai fugit de acasă două nopți la rând! Tu nu ai venit acasă mirosind a alcool! Tu nu ai avut prieteni care să te sune la două noaptea și să-ți spună că ești un ratat dacă nu vii la petrecere!

Vocea mi s-a frânt din nou. M-am gândit la toate nopțile în care am stat trează, ascultând pașii Mariei pe hol, rugându-mă să se întoarcă întreagă acasă. La toate mesajele pe care le-am citit pe ascuns pe telefonul ei, încercând să înțeleg cine sunt acei „prieteni” care o trag în jos.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă, am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet și am bătut la ușă.

— Maria… te rog… spune-mi ce se întâmplă cu tine. Sunt mama ta. Vreau doar să te ajut.

A deschis ușa încet și m-a privit cu ochii roșii de plâns.

— Nu poți să mă ajuți… Nimeni nu poate. Toți mă judecați. Toți vreți să fiu altcineva decât sunt.

— Nu e adevărat! Eu te iubesc așa cum ești!

— Nu mă iubești! Dacă m-ai iubi, m-ai lăsa în pace!

A închis ușa din nou și am rămas acolo, sprijinită de perete, simțind că mă prăbușesc.

În zilele următoare, Maria a devenit tot mai retrasă. Nu mai venea la masă cu noi, nu mai răspundea la întrebări. Am încercat să vorbesc cu diriginta ei, doamna Popescu.

— Doamnă Ionescu, Maria e o fată inteligentă, dar pare foarte obosită și absentă la ore. Am observat că are cearcăne adânci și uneori pare că abia se ține pe picioare. Poate ar trebui să discutați cu un psiholog…

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Să fie depresie? Să fie ceva mai grav? Am încercat să vorbesc cu Viorel despre asta.

— Nu exagera, Livia! Toți copiii au perioade mai grele. O să-i treacă!

Dar eu nu puteam să stau cu mâinile în sân. Am făcut programare la un psiholog fără știrea Mariei. Când i-am spus, a izbucnit:

— Nu sunt nebună! Nu mă duc la niciun psiholog! Vreți doar să scăpați de mine!

A fugit din casă și nu s-a întors decât târziu în noapte. Am stat lipită de fereastră ore întregi, rugându-mă să fie bine.

Într-o zi de duminică, când Viorel era plecat la serviciu suplimentar (ca să putem plăti ratele la bancă), am găsit o scrisoare pe biroul Mariei. Era adresată „mamei care nu mă ascultă”. Am citit-o tremurând:

„Mamă,
Știu că te doare când țip la tine sau când nu vreau să vorbesc. Dar nici tu nu mă asculți. Tot timpul îmi spui ce trebuie să fac, cum trebuie să fiu. Eu nu sunt tu! Nu vreau să merg la facultate ca tine, nu vreau să port hainele pe care le alegi tu. Prietenii mei mă acceptă așa cum sunt. Tu nu mă accepți niciodată. M-am gândit de multe ori să plec de tot de acasă… dar încă sper că într-o zi o să mă vezi cu adevărat.”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea aceea. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea exigentă? Poate am uitat cum e să fii tânăr într-o lume care te judecă pentru orice pas greșit?

Seara aceea a fost prima dată când am lăsat garda jos și am intrat în camera Mariei fără reproșuri.

— Maria… vreau doar să te ascult. Atât. Spune-mi orice vrei tu.

A tăcut mult timp. Apoi mi-a spus despre presiunea de la școală, despre frica de viitor, despre prietenii care o fac să se simtă acceptată chiar dacă uneori greșesc împreună. Mi-a spus că se simte singură și neînțeleasă.

Am stat acolo ore întregi, ascultând-o fără să o întrerup. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că între noi s-a deschis o ușă micuță.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim ca înainte. Dar știu că nu pot renunța la ea.

Mă întreb: câți părinți din România trec prin asta fără să știe cum să-și ajute copiii? Câți copii se simt singuri chiar dacă părinții lor sunt lângă ei? Poate că primul pas e doar să-i ascultăm cu adevărat.