„Nu pune mâna pe prăjitură!” – Povestea unei după-amiezi care mi-a schimbat viața

— Nu pune mâna pe prăjitură, Ilinca! Ți-am spus că nu e pentru tine!

Vocea mamei a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. M-am oprit cu mâna întinsă spre tava cu prăjituri cu vișine, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Aveam douăzeci și trei de ani, dar în fața ei mă simțeam tot un copil pedepsit. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile.

— Dar de ce nu pot să iau? Am făcut și eu prăjiturile astea, nu?

Mama s-a întors spre mine cu spatele, prefăcându-se ocupată cu vasele. — Sunt pentru musafiri. Și oricum, nu cred că ar trebui să mănânci dulciuri la ora asta.

Am simțit cum ceva mocnește în mine. Nu era vorba despre prăjituri. Era despre toate lucrurile pe care nu le puteam avea, despre toate ușile trântite în fața mea, despre toate secretele pe care le simțeam plutind între noi ca o ceață groasă.

— Mereu faci așa, i-am spus încet. Mereu mă ții la distanță. De ce nu poți să fii sinceră cu mine?

S-a întors brusc, cu ochii umezi. — Ce vrei să spui?

— Știi bine ce vreau să spun! De ce nu-mi spui niciodată adevărul despre tata? De ce trebuie să aflu de la vecini că el nu a plecat la muncă în Italia, ci că v-ați certat și el a ales să plece de tot?

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Mama s-a sprijinit de chiuvetă, iar eu am văzut-o pentru prima dată vulnerabilă, mică, speriată.

— Ilinca… Nu am vrut să te rănesc. Am crezut că e mai bine așa.

— Pentru cine? Pentru tine sau pentru mine?

A început să plângă în hohote, iar eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse în pumni. În mintea mea se derulau toate serile în care îl așteptam pe tata să vină acasă, toate zilele în care mama îmi spunea că „e plecat la muncă” și „o să ne fie mai bine”.

— Tata nu s-a mai întors niciodată pentru că tu nu l-ai lăsat, nu-i așa?

Mama a dat din cap încet, fără să mă privească. — Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru tine. El… el avea probleme. Nu voiam să te doară mai mult.

Am simțit cum furia se transformă în tristețe. M-am așezat la masă și am început să plâng și eu. Pentru prima dată, eram două femei rănite, nu mamă și fiică.

— Dar eu am avut nevoie de el… Am avut nevoie să știu adevărul.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe. — Îmi pare rău, Ilinca. Poate am greșit. Dar am făcut tot ce am putut.

Am stat așa mult timp, fără să spunem nimic. Doar lacrimile noastre umpleau tăcerea.

Apoi am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Fratele meu mai mic, Vlad, a intrat grăbit, cu ghiozdanul aruncat pe un umăr.

— Ce s-a întâmplat aici? De ce plângeți?

Mama s-a ridicat rapid și a încercat să-și șteargă ochii. — Nimic, Vlad. Doar vorbeam.

Dar Vlad s-a uitat la mine și a văzut adevărul în privirea mea. S-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ai aflat?

Am dat din cap. El a oftat adânc.

— Și eu am aflat acum câteva luni. Dar n-am vrut să-i spun mamei că știu.

M-am uitat la el surprinsă. — Și tu ai suferit tot timpul ăsta?

A zâmbit trist. — Da. Dar cred că acum e momentul să fim sinceri unii cu alții.

Mama s-a așezat lângă noi și ne-a luat pe amândoi de mâini.

— Vreau să vă spun totul. Nu mai pot trăi cu povara asta.

Și atunci ne-a povestit tot: despre certurile cu tata, despre nopțile nedormite, despre frica de a rămâne singură cu doi copii mici într-un oraș unde toată lumea știe totul despre toți. Despre cum tata a ales să plece pentru că nu se simțea suficient de bun pentru noi.

Am ascultat-o fără să o judecăm. Pentru prima dată, am văzut-o ca pe o femeie care a făcut greșeli, dar care ne-a iubit mereu cum a știut ea mai bine.

Seara aceea ne-a schimbat pe toți. Am început să vorbim mai deschis, să ne spunem ce simțim, chiar dacă doare uneori. Vlad a început să vină mai des acasă după facultate, iar eu am început să gătesc împreună cu mama, fără certuri inutile.

Au trecut luni de atunci. Tata nu s-a întors și probabil nu o va face niciodată. Dar acum știu cine sunt și de unde vin. Și știu că uneori adevărul doare mai puțin decât minciuna spusă din dragoste.

Mă uit la mama cum pregătește prăjituri pentru vecini și zâmbesc amar:

„Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne apasă sufletul? Cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea curajul să spunem adevărul?”