„Nu știu câtă pensie primește mama. E treaba ei.” Povestea care mi-a destrămat familia

— Nu mă interesează câtă pensie are mama, e treaba ei, am spus răspicat, cu vocea tremurândă, în timp ce sorbeam din cafeaua amară, la masa din bucătăria noastră mică din Pitești. Sora mea, Ioana, m-a privit lung, cu sprâncenele ridicate, de parcă tocmai îi spusesem că nu-mi pasă dacă mama trăiește sau moare.

— Cum să nu te intereseze? E mama noastră! Dacă nu are destui bani? Dacă se chinuie și nu ne spune? a izbucnit ea, trântind cana pe masă, de s-a vărsat puțin ceai pe fața de masă cu flori.

M-am uitat la mama, care stătea între noi, cu mâinile strânse în poală, privirea pierdută pe fereastră. Nu spunea nimic, dar știam că ascunde ceva. Mereu a fost discretă cu banii, nu ne-a cerut niciodată nimic, nici când tata a murit și a rămas singură, nici când eu și Ioana am plecat la facultate, nici când am început să muncim și să avem familiile noastre.

— Mama, tu ai destui bani? am întrebat, încercând să nu par acuzatoare.

Ea a zâmbit slab, fără să mă privească. — Mă descurc, dragă. Nu vă faceți griji pentru mine.

Dar Ioana nu s-a lăsat. — Nu e normal să nu știm! Toată lumea de la serviciu vorbește despre cum își ajută părinții. Tu știi câtă pensie are mama?

— Nu, și nici nu vreau să știu, am răspuns, simțind cum mi se strânge stomacul. Mi se părea o invazie, o lipsă de respect față de intimitatea ei. Dar, în același timp, o voce mică în capul meu îmi șoptea: „Poate greșești. Poate ar trebui să știi.”

Adevărul e că nu voiam să mă simt vinovată. Nu voiam să descopăr că mama se chinuie și eu nu am făcut nimic. Dar nici nu voiam să mă bag cu bocancii în viața ei.

Discuția s-a încheiat cu o tăcere apăsătoare. Ioana a plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu mama, care a început să spele vasele, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

În zilele următoare, nu mi-am putut scoate din minte vorbele Ioanei. La serviciu, am auzit din nou discuții despre părinți, pensii, ajutor. O colegă, Mariana, povestea cum îi cumpără mamei ei medicamentele, alta, Loredana, spunea că îi plătește facturile. M-am simțit vinovată. Eu nu făceam nimic din toate astea.

În weekend, am mers din nou la mama. Am găsit-o în grădină, săpând la trandafiri. Era obosită, dar zâmbea.

— Mamă, ai nevoie de ceva? De bani, de ajutor? am întrebat, încercând să par relaxată.

— Nu, dragă, mă descurc. Am pensia mea, am grădina, nu-mi lipsește nimic.

Dar am văzut că avea pantofii rupți și haina veche, deși nu se plângea niciodată. Mi s-a rupt sufletul.

Seara, am vorbit cu soțul meu, Mihai. — Crezi că ar trebui să-i dau bani mamei, chiar dacă nu cere?

El a ridicat din umeri. — Dacă nu cere, poate nu are nevoie. Dar poate se rușinează.

M-am gândit mult la asta. Am început să-i duc mici cadouri: o pereche de papuci noi, o eșarfă, fructe. Mama le primea cu zâmbetul ei blând, dar nu spunea niciodată „mulțumesc” cu adevărat. Parcă se simțea jenată.

Într-o zi, Ioana a venit la mine, furioasă. — De ce nu vrei să afli adevărul? Eu am întrebat-o direct pe mama câtă pensie are. Știi cât primește? 1.200 de lei! Cum să trăiască din banii ăștia?

Am simțit că mă prăbușesc. 1.200 de lei… Cum să plătească facturi, mâncare, medicamente? Mi-a fost rușine că nu am întrebat, că nu am vrut să știu.

— De ce nu ne-a spus? am întrebat, cu voce stinsă.

— Pentru că nu vrea să ne fie povară, a spus Ioana, cu ochii în lacrimi. Dar nu e corect. Trebuie să facem ceva.

Am hotărât să vorbim cu mama, amândouă. Ne-am dus la ea, am stat la masă, și Ioana a început: — Mama, știm câtă pensie ai. Nu e destul. Vrem să te ajutăm.

Mama a început să plângă. — Nu vreau să vă împovărez. Voi aveți copiii voștri, ratele voastre. Eu mă descurc.

— Nu e vorba de povară, e vorba de familie, am spus eu, cu lacrimi în ochi. Vrem să fim alături de tine, nu să te lăsăm singură.

A fost o discuție grea, cu multe lacrimi și reproșuri. Mama nu voia să accepte ajutor, Ioana era supărată pe mine că nu am vrut să aflu adevărul, eu mă simțeam prinsă la mijloc, vinovată și neputincioasă.

De atunci, relația dintre noi s-a schimbat. Ioana a început să-i trimită bani mamei, eu am început să merg mai des la ea, să o ajut la cumpărături, la grădină. Dar ceva s-a rupt între noi. Mama era mai retrasă, Ioana mă acuza că am fost indiferentă, eu mă simțeam mereu datoare.

Familia noastră nu mai era la fel. O simplă întrebare despre bani a scos la iveală ani de tăcere, de rușine, de orgoliu. Am înțeles cât de fragile sunt legăturile dintre noi și cât de ușor se pot rupe, chiar și din cele mai bune intenții.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine că am aflat adevărul? Sau era mai bine să rămânem în ignoranță, fiecare cu liniștea lui? Voi ce ați fi făcut în locul meu?