Nu sunt bona gratuită doar pentru că sunt în concediu de maternitate!

— Nu cred că e corect, Sorina! Ești acasă toată ziua, ce te costă să ai grijă și de Ilinca? — vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună tăios peste masa încărcată cu sarmale și salată boeuf. M-am uitat la soțul meu, Radu, sperând să-mi sară în ajutor, dar el a evitat privirea mea și a început să-și taie carnea cu o atenție suspectă.

— Nu sunt bona nimănui, mamă! — am spus, încercând să-mi păstrez calmul. — Sunt în concediu de maternitate ca să am grijă de copilul meu, nu să devin babysitter pentru toată familia.

S-a lăsat o liniște grea. Simțeam cum privirile tuturor se lipesc de mine ca niște ace. Fratele lui Radu, Mihai, a ridicat din sprâncene și a șoptit către soția lui, Laura: — Uite ce egoistă e…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De două luni de când o născusem pe Mara, nu avusesem o zi liniștită. Între alăptat, nopți nedormite și grija constantă că nu fac destul pentru copilul meu, mă simțeam deja la limită. Dar nimeni nu părea să vadă asta.

— Sorina, nu te supăra, dar și eu am crescut doi copii și nu m-am plâns niciodată! — a continuat Mariana. — Pe vremea mea, ne ajutam între noi, nu ne făceam atâtea probleme.

M-am ridicat brusc de la masă. — Pe vremea dumneavoastră nu exista presiunea asta să fii perfectă în toate. Eu vreau doar să fiu mamă pentru Mara, nu să mă împart între toți copiii familiei!

Radu s-a ridicat după mine în bucătărie. — Sorina, hai să nu faci scandal. E doar o fetiță, Ilinca. Laura trebuie să se întoarcă la serviciu și n-are cu cine s-o lase. Tu chiar nu poți ajuta?

— Radu, nici tu nu vezi cât de obosită sunt? Mara plânge noaptea, ziua abia apuc să mănânc sau să fac un duș. Nu pot avea grijă și de Ilinca! Nu e corect față de nimeni.

El a oftat și a dat din umeri. — O să creadă toți că ești rea…

— Să creadă ce vor! — am izbucnit eu.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune. Laura mi-a scris un mesaj lung despre cât de greu îi este la serviciu și cât de mult ar conta pentru ea să știe că Ilinca e cu cineva de încredere. Mihai mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu mă așteptam la asta de la tine.”

Mama mea m-a sunat și ea: — Sorina, poate că n-ar fi rău să ajuți puțin. Știi cum e familia…

— Mamă, tu ai uitat cum era când eram mică? Cum plângeam nopțile și tu nu aveai ajutor? Ai fi vrut să mai ai grijă și de alți copii?

A tăcut. — Ai dreptate… Dar lumea vorbește.

M-am simțit prinsă într-o capcană. Dacă acceptam, mă pierdeam pe mine însămi. Dacă refuzam, eram egoista familiei. În fiecare zi mă uitam la Mara cum doarme liniștită pe pieptul meu și mă întrebam dacă fac bine.

Într-o seară, Radu a venit acasă mai târziu decât de obicei. Era abătut.

— Ce s-a întâmplat?

— Am vorbit cu mama… E supărată rău. Zice că nu mai vrea să vină pe la noi dacă tu continui așa.

— Poate că e mai bine așa o vreme… — am spus încet.

— Sorina, chiar vrei să ne certăm cu toată familia pentru asta?

L-am privit în ochi. — Da, dacă asta înseamnă să-mi apăr dreptul la liniște și la copilul meu.

A doua zi dimineață am primit un mesaj neașteptat de la Laura: „Îmi pare rău că te-am pus într-o situație dificilă. O să găsim o soluție.”

Am plâns. Nu de ușurare, ci pentru că simțeam că am pierdut ceva din familie. Dar în același timp știam că am câștigat ceva pentru mine: curajul de a spune „nu”.

Câteva zile mai târziu, Mariana a venit la noi fără să anunțe. A intrat direct în sufragerie și s-a uitat lung la Mara.

— Să știi că nu mi-a plăcut cum ai vorbit duminică… Dar poate că ai dreptate. Poate că noi am uitat cât e de greu la început.

Am zâmbit amar. — Nu vreau decât să fiu lăsată să fiu mamă pentru copilul meu.

A dat din cap și a plecat fără alte cuvinte.

Acum stau pe canapea cu Mara în brațe și mă gândesc: De ce e atât de greu să-ți aperi limitele în fața celor dragi? Oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să spună „nu”? Voi ce ați face în locul meu?