Nu sunt menajera voastră: Povestea unei femei din București

— Camelia, ai terminat de călcat cămășile lui Sorin? Mâine are ședință importantă la birou!
Vocea soacrei mele, doamna Margareta, răsună din hol cu tonul acela ascuțit care mă face să tresar de fiecare dată. Mă uit la ceas: e trecut de zece seara. Fetița noastră, Ilinca, doarme de o oră, iar eu abia am apucat să mănânc ceva pe fugă. Mâinile îmi miros a detergent, iar ochii mă ustură de oboseală.

— Da, doamnă Margareta, le-am călcat deja. Sunt pe umeraș în dulap.
— Bine, să nu uiți să pregătești și pachetul pentru Sorin dimineață. Știi că nu-i place să plece nemâncat.

Înghit în sec și mă întorc spre masa de călcat. Mă simt ca o umbră în propria casă. Sorin e în sufragerie, cu ochii în telefon. De când s-a mutat mama lui la noi, parcă nici nu mai exist pentru el. Totul se învârte în jurul serviciului lui, al dorințelor mamei lui și al capriciilor surorii lui, Andreea, care vine aproape zilnic să-și lase copiii la noi.

Într-o seară, după ce am pus masa pentru toți și am strâns bucătăria, l-am întrebat timid pe Sorin:

— Sorin, ți-ai amintit că mâine am interviul pentru postul de la bibliotecă? Mi-ar plăcea să vii cu mine, să mă susții…

Nici nu s-a uitat la mine.

— Camelia, nu vezi cât sunt de ocupat? Oricum nu cred că e cazul să te angajezi acum. Cine are grijă de casă și de Ilinca?

M-am simțit mică, invizibilă. Am tăcut. Dar în noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la visurile mele din tinerețe: voiam să fiu profesoară de limba română, să scriu povești pentru copii, să am o viață a mea. Dar viața mea s-a transformat într-o listă nesfârșită de sarcini pentru ceilalți.

A doua zi dimineață, când am deschis ușa să iau ziarul, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stela.

— Camelia dragă, te văd mereu alergând. Nu te mai oprești deloc?

Am zâmbit forțat.

— Așa e viața… trebuie să le fac pe toate.

— Dar tu? Tu ce-ți dorești?

Întrebarea ei m-a lovit ca un trăsnet. Nu mai știam ce-mi doresc. Parcă uitasem cine sunt.

În ziua interviului, am plecat fără să spun nimănui. Am lăsat Ilinca cu soacra și am fugit pe furiș. Mâinile îmi tremurau când am intrat în clădirea veche a bibliotecii. Mirosul de cărți vechi mi-a adus aminte de liceu, de zilele când citeam până noaptea târziu.

Interviul a mers bine. Doamna directoare mi-a spus:

— Se vede că iubiți cărțile. Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră aici.

Când m-am întors acasă, Sorin era furios.

— Unde ai fost? Mama a trebuit să stea cu Ilinca! Nu poți pleca așa, fără să anunți!

— Am fost la interviu. Pentru mine. Pentru viitorul meu.

A izbucnit:

— Camelia, nu ești singură! Ai o familie! Cine crezi că va face toate astea dacă tu te angajezi?

Soacra a intervenit:

— Eu n-am crescut băiatul ca să-l văd spălând vasele sau schimbând scutece! Femeia trebuie să aibă grijă de casă!

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar pentru prima dată am avut curajul să răspund:

— Și eu sunt om! Și eu am dreptul la viața mea!

Seara aceea a fost un coșmar. Sorin n-a vorbit cu mine două zile. Andreea mi-a trimis un mesaj plin de reproșuri: „Nu te mai recunosc! Ce fel de mamă ești dacă-ți lași copilul cu altcineva ca să-ți urmezi mofturile?”

Am plâns mult în zilele următoare. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să vorbesc mai mult cu Ilinca despre visele mele. Am început să citesc din nou seara, după ce adormeau toți ceilalți. Am început să scriu povești scurte pe caietul vechi din liceu.

Când am primit vestea că am fost acceptată la bibliotecă, inima mi-a bătut cu putere. Le-am spus tuturor la cină:

— De luni mă angajez la bibliotecă.

Sorin a tăcut. Soacra a oftat teatral. Dar eu am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat.

Primele zile au fost grele. Diminețile erau haotice: pregătit pachet pentru Ilinca, lăsat-o la grădiniță, alergat la serviciu. Seara eram epuizată, dar fericită. Odată, când m-am întors acasă și am găsit vasele nespălate și hainele aruncate peste tot, Sorin mi-a spus:

— Vezi? Asta se întâmplă când femeia nu-și face datoria!

Am răspuns calm:

— Asta se întâmplă când nimeni nu vrea să ajute.

Am început să-i implic pe toți în treburile casei. Ilinca mă ajuta la pus masa, Sorin ducea gunoiul (după multe insistențe), iar soacra… ei bine, soacra încă bombănea pe la colțuri.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Relația cu Sorin s-a schimbat: uneori ne certăm mai des decât înainte, alteori avem momente frumoase împreună cu Ilinca. Dar eu nu mai sunt aceeași femeie care accepta totul fără să spună nimic.

Într-o seară ploioasă, stând pe balcon cu o cană de ceai în mână, m-am întrebat: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să-i mulțumim pe ceilalți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur un lucru: merităm mai mult decât rolul de menajere în propria viață.

Voi ce credeți? Cât timp putem trăi fără să ne ascultăm vocea interioară? Ce ne oprește să ne urmăm visurile?