„Nu sunt nepoții mei adevărați” – Povestea unei mame între două lumi

— Nu sunt nepoții mei adevărați! a tunat vocea soacrei mele, Maria, în sufrageria mică, unde tocmai pusesem masa de duminică. Am rămas cu lingura în aer, iar Irina, fetița mea cea mare, s-a oprit din desenat și s-a uitat la mine cu ochii ei mari, întrebători. Soțul meu, Radu, a încremenit cu furculița la jumătatea drumului spre gură. Într-o secundă, totul s-a schimbat.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt pe deplin acceptată în familia lui Radu. Dar niciodată nu crezusem că va ajunge să fie pusă la îndoială însăși legătura dintre copiii mei și bunica lor. M-am ridicat încet de la masă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Ce vrei să spui cu asta, mamă? a întrebat Radu, vocea lui tremurând între furie și neputință.

Maria s-a uitat la mine cu acea privire rece pe care o cunoscusem încă din ziua nunții noastre. — Nu e vina ta, Radu. Dar copiii ăștia… nu seamănă cu tine. Nici cu noi. Parcă-s străini. Poate că nu ești tu tatăl lor.

Am simțit cum mi se taie respirația. Irina și Ana, fetele mele, erau rodul iubirii noastre. Nu conta că Irina avea părul mai deschis la culoare sau că Ana avea ochii verzi ca ai tatălui meu. Pentru Maria, orice diferență era un motiv de suspiciune.

— Cum poți să spui așa ceva? am izbucnit, uitând de orice politețe. — Sunt copiii noștri! Ai tăi!

Maria a ridicat din umeri, cu un aer de superioritate. — Eu știu ce știu. Și lumea vorbește. Vecina de la trei mi-a zis că te-a văzut mereu cu altcineva înainte să te măriți cu Radu.

Radu s-a ridicat brusc de la masă. — Ajunge! Dacă mai spui o vorbă despre soția mea sau despre copiii mei, nu mai ai ce căuta la noi!

Dar răul fusese deja făcut. Irina s-a apropiat de mine și m-a întrebat în șoaptă: — Mami, noi nu suntem bune?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe. — Ba da, iubita mea. Sunteți cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată.

După acea zi, nimic n-a mai fost la fel. Maria a început să vină tot mai rar pe la noi, iar când venea, abia dacă le saluta pe fete. La aniversarea Anei, a adus un cadou doar pentru nepotul ei din partea fiicei sale, spunând că „nu are rost să cheltuie bani pe oricine”.

Radu era prins între două lumi: datoria față de mama lui și dragostea pentru noi. Îl vedeam cum se frământă noaptea, cum evită discuțiile despre familie și cum încearcă să mă liniștească fără să știe cum.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, l-am găsit pe balcon, fumând nervos.
— Nu mai pot, Ioana. Parcă mă rupe în două situația asta. Mama nu vrea să cedeze deloc.
— Și eu ce să fac? Să mă prefac că nu mă doare? Să le spun fetelor că bunica lor nu le iubește?
— Nu știu… Poate ar trebui să ne mutăm mai departe de ea.

Dar nu era atât de simplu. Trăiam într-un oraș mic din Moldova, unde toată lumea știa totul despre toți. Orice zvon se răspândea ca focul. La școală, Irina a început să fie tachinată de colegi: „Tu nu ești nepoata adevărată a doamnei Maria!”

Într-o zi am găsit-o plângând în baie.
— Mami, de ce nu mă place bunica? Ce-am făcut?

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum îi explici unui copil că uneori adulții pot fi cruzi fără motiv? Că prejudecățile pot otrăvi chiar și cele mai sfinte legături?

Am încercat să vorbesc cu Maria. Am mers la ea acasă cu inima cât un purice.
— Vreau doar să înțeleg de ce faci asta copiilor mei.
— Copiii tăi! Nu ai dovada că sunt ai lui Radu! Poate ar trebui să faci un test ADN!

M-am ridicat tremurând și am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă am plâns ca niciodată.

Radu a fost cel care a decis să facem testul ADN, doar ca să-i închidă gura mamei lui. Rezultatul era clar: fetele erau ale lui.

Când i-am arătat Mariei hârtia, a aruncat-o pe masă cu dispreț.
— Hârtii! Eu tot nu simt nimic pentru ele.

Atunci am înțeles: nu era vorba despre sânge sau dovezi. Era vorba despre inima ei împietrită.

Au trecut luni în care am încercat să ne vedem de viață fără ea. Fetele au început să-și revină încet-încet, dar rana rămânea acolo. Într-o zi, Ana mi-a spus:
— Mami, eu cred că bunica e tristă pentru că nu știe să iubească.

Poate avea dreptate copilul meu de șase ani. Poate unii oameni pur și simplu nu pot trece peste propriile prejudecăți.

Acum stau și mă întreb: cât putem ierta pentru liniștea familiei? Merită să lupți pentru acceptare sau e mai bine să-ți protejezi copiii și să mergi mai departe fără cei care nu-i pot iubi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?