„Nu sunt o mamă bună” – Povara unei vieți trăite cu vinovăție

— Nu mai știu cum să vorbesc cu tine, Irina! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea geanta, pregătită să plece din nou la București.

Irina s-a oprit în prag, fără să se întoarcă spre mine. Am văzut doar umărul ei ridicându-se ușor, semn că nu voia să mai audă nimic. În acea clipă, m-am simțit mai singură ca niciodată. Casa era goală de când plecase la facultate, iar eu rămăsesem cu pereții reci și cu fotografiile ei din copilărie, pe care le ștergeam obsesiv de praf, ca și cum așa aș fi putut șterge și greșelile mele.

M-am așezat pe canapea, cu palmele transpirate și ochii în lacrimi. „Nu sunt o mamă bună”, mi-am spus din nou, pentru a mia oară. De ani de zile mă urmărea gândul acesta ca o umbră. Poate pentru că nu am știut niciodată să-i spun cât de mult o iubesc. Poate pentru că am pus mereu accent pe note, pe reguli, pe ce va zice lumea. Poate pentru că am ridicat vocea când trebuia să ascult sau am tăcut când trebuia să vorbesc.

Soțul meu, Viorel, nu era de mare ajutor. El vedea totul simplu: „Las-o în pace, că-i fată mare acum! O să-și dea ea seama că ai avut dreptate.” Dar eu simțeam că pierd ceva esențial. Când Irina era mică, îi citeam povești și îi împleteam codițe. Acum, abia dacă-mi răspundea la telefon.

Într-o duminică ploioasă, la câteva luni după acea ceartă din prag, Irina m-a sunat. Vocea ei era rece:
— Vin acasă weekendul ăsta. Trebuie să vorbim.

Am simțit un nod în gât. Toată săptămâna am făcut curat prin casă, am gătit mâncărurile ei preferate și am repetat în minte ce aș vrea să-i spun: „Îmi pare rău”, „Te iubesc”, „Am greșit”. Dar când a intrat pe ușă, tot ce-am putut spune a fost:
— Ți-e foame?

A dat din cap și s-a așezat la masă. Am mâncat în tăcere, doar sunetul lingurilor lovind farfuriile umplea bucătăria. La final, Irina s-a uitat la mine cu ochii ei mari, căprui:
— Mamă…

Mi s-au umezit ochii instantaneu.
— Da?

— Știi… mereu ai crezut că nu ești o mamă bună. Dar eu n-am avut niciodată altceva decât pe tine. Și chiar dacă ai greșit uneori… ai fost acolo mereu. Și asta contează mai mult decât orice.

Am izbucnit în plâns. Toată durerea, toată vinovăția adunată în ani de zile s-au revărsat într-un hohot eliberator. Irina s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns.

— Iartă-mă că n-am știut să-ți spun asta până acum, a șoptit ea.

Am stat mult timp așa, fără cuvinte. În sfârșit simțeam că povara aceea invizibilă începe să se topească.

Seara, după ce Irina s-a retras în camera ei de copil – aceeași cameră pe care o păstrasem neschimbată – am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab de felinare. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit singură și neînțeleasă ca mamă: când Irina a venit acasă cu primul patru la matematică și eu am certat-o în loc să o ascult; când a vrut să meargă la balul bobocilor și eu i-am interzis pentru că „nu se cade”; când a plâns după prima despărțire și eu i-am spus doar „vei trece peste”.

Mi-am dat seama cât de mult ne dorim să fim părinți perfecți și cât de tare ne pedepsim pentru fiecare greșeală. Dar copiii noștri nu au nevoie de perfecțiune – au nevoie de prezență și sinceritate.

A doua zi dimineață, Irina mi-a adus o cafea la pat.
— Hai să ieșim la plimbare prin parc, mi-a spus zâmbind.

Am mers împreună printre copacii bătrâni, vorbind despre orice: despre facultatea ei, despre prieteni, despre planuri de viitor. Pentru prima dată după mulți ani am simțit că suntem din nou aproape.

Când a plecat spre București, m-a strâns tare în brațe:
— Să nu mai spui niciodată că nu ești o mamă bună! Nimeni nu e perfect. Dar tu ai fost mereu mama mea.

Am rămas în pragul ușii privind-o cum se îndepărtează pe alee. Am simțit un fel de pace pe care nu o mai cunoscusem demult.

Acum mă întreb: câte mame trăiesc cu această vinovăție tăcută? Câți dintre noi ne judecăm prea aspru pentru greșelile trecutului? Oare nu ar trebui să ne iertăm mai des și să ne spunem mai des „te iubesc”? Poate că nu există mame perfecte – dar există iubire adevărată.