„Nu sunt o mamă bună” – Povestea unei iertări târzii

„Nu ești niciodată acasă când am nevoie de tine!” – vocea Marei răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră ani de la acea ceartă. Era o seară rece de noiembrie, iar Mara, fiica mea, stătea în pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi și mâinile strânse pe ghiozdan. Eu tocmai mă întorsesem de la a doua tură la spital, obosită, cu halatul mirosind a dezinfectant și a nopți nedormite. „Mara, trebuie să înțelegi…”, am încercat să spun, dar ea a trântit ușa și a fugit în camera ei. Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt o mamă bună.

Ani la rând, vina asta m-a urmărit ca o umbră. Diminețile începeau cu cafeaua băută singură la masa din bucătărie, privind poza Marei de la serbarea din clasa a patra. Îi vedeam zâmbetul larg, dar știam că eu nu eram acolo când s-a urcat pe scenă. Eram la spital, făceam gardă. Îmi spuneam mereu că muncesc pentru ea, pentru viitorul ei, dar adevărul era că nu știam cum să fiu prezentă în viața ei.

Soțul meu, Doru, încerca să mă liniștească: „Nu poți să fii peste tot, Lidia. Faci tot ce poți.” Dar nu-l credeam. Îl vedeam cum se joacă cu Mara în curte, cum îi citește povești seara. Eu eram mereu pe fugă – între pacienți, rețete și telefoane urgente. Când ajungeam acasă, Mara dormea deja sau mă privea cu răceală.

Anii au trecut repede. Mara a crescut, s-a retras tot mai mult în lumea ei. În liceu, nu-mi mai povestea nimic. Îi lăsam bilețele pe frigider: „Să nu uiți să mănânci”, „Succes la teză!”. Uneori găseam răspunsuri scurte: „OK”, „Mersi”. Alteori, nimic.

Când a venit vremea să plece la facultate la Cluj, am simțit că mi se rupe sufletul. În ziua despărțirii, am încercat să o îmbrățișez, dar s-a tras ușor înapoi. „O să fie bine”, mi-a spus sec. Am plâns toată noaptea, ascunsă sub pătură ca un copil pedepsit.

Au urmat ani de tăcere și distanță. Vorbeam rar la telefon, discuții scurte despre examene sau chirie. De fiecare dată când închideam, simțeam că pierd ceva ce nu voi mai recupera niciodată.

Într-o zi de primăvară, când Mara avea deja 28 de ani și lucra ca psiholog într-un centru pentru copii abuzați din București, m-a sunat neașteptat: „Mamă, pot să vin pe la tine weekendul ăsta?”

Am simțit un nod în gât. Am curățat casa ca niciodată și am gătit prăjitura ei preferată cu mere și scorțișoară. Când a intrat pe ușă, era femeie în toată firea – sigură pe ea, dar cu o tristețe ascunsă în ochi.

Am stat la masă ore întregi. La început am vorbit despre nimicuri – vremea, serviciul, vecinii. Apoi, dintr-o dată, Mara a spus:

– Mamă… știi că mult timp am fost supărată pe tine? Că nu erai acolo când aveam nevoie?

Am simțit cum mi se taie respirația.

– Știu… și îmi pare rău. N-am știut cum să fac altfel.

A zâmbit trist:

– Știi ce am realizat abia acum? Când lucrez cu copiii ăștia… Mulți dintre ei ar da orice să aibă o mamă care să lupte pentru ei așa cum ai făcut tu pentru mine. Poate n-ai fost mereu lângă mine fizic, dar n-am dus niciodată lipsă de nimic. Și… cred că ai făcut tot ce ai putut.

Lacrimile mi-au curs fără rușine pe obraji.

– Dar am ratat atâtea momente…

– Și eu am ratat să te văd pe tine, mamă. Să văd cât te-ai sacrificat.

Ne-am îmbrățișat atunci pentru prima dată după mulți ani. Am simțit cum se rupe ceva vechi și dureros între noi.

După acea zi, relația noastră s-a schimbat. Vorbim des, râdem împreună, ne povestim viețile. Încerc să fiu prezentă acum, chiar dacă timpul nu se mai întoarce.

M-am întrebat mereu dacă sunt o mamă bună. Poate răspunsul nu e niciodată simplu. Dar oare câte mame trăiesc cu vina asta mută? Și câți copii nu văd sacrificiul din spatele absenței? Poate ar trebui să vorbim mai des despre asta…