Nu sunt slujnica soacrei mele – Povestea mea despre curaj și eliberare

— Camelia, ai spălat vasele? Să nu uiți să calci cămășile lui Radu! Și vezi că iar nu ai șters praful din sufragerie!
Vocea soacrei mele, doamna Margareta, răsuna din bucătărie ca un clopot spart, iar eu, cu mâinile înmuiate în apă fierbinte, simțeam cum fiecare cuvânt mă strivește. Era o după-amiază de duminică, iar în loc să mă bucur de timpul cu fiica mea, Ilinca, mă învârteam ca o muscă prinsă în borcan, încercând să țin pasul cu lista interminabilă de sarcini pe care mi le dicta soacra.

Radu, soțul meu, stătea în sufragerie cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmpla. Îl auzeam râzând la glumele prietenilor lui pe WhatsApp, în timp ce eu mă luptam cu lacrimile și cu oboseala. De câte ori încercam să-i spun că nu mai pot, îmi răspundea scurt:

— Lasă, Camelia, știi cum e mama. Nu te mai consuma, că trece.

Dar nu trecea. De șapte ani locuiam cu soacra sub același acoperiș, într-un apartament vechi din cartierul Titan. După ce tatăl lui Radu a murit, Margareta a refuzat să rămână singură. „Nu pot să trăiesc fără familie”, spunea mereu. Dar familia ei însemna, de fapt, ca eu să fiu mereu la dispoziția ei: să gătesc ce-i place, să-i fac cumpărăturile, să-i ascult nemulțumirile despre vecini sau despre vreme.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am încercat din nou să vorbesc cu Radu:

— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Mă simt ca o străină în propria casă. Mama ta nu mă respectă deloc.

El a oftat și a dat din umeri:

— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară.

— Nu vreau s-o dai afară! Vreau doar să mă asculți și să mă susții! Vreau să fim o familie normală!

Dar cuvintele mele s-au izbit de un zid. Radu era crescut să nu-și contrazică mama. Iar eu eram prinsă între datoria de noră și nevoia de a fi om.

Într-o zi de iarnă, când zăpada se topea pe trotuare și orașul mirosea a noroi și a dezamăgire, am primit un telefon de la mama mea:

— Camelia, te simt obosită la voce. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum Margareta mă ceartă pentru orice, cum Radu nu mă ajută deloc, cum Ilinca începe să mă întrebe de ce bunica e mereu supărată pe mine.

— Fata mea, trebuie să faci ceva pentru tine. Nu poți trăi așa toată viața.

Cuvintele mamei mi-au rămas în minte zile întregi. M-am uitat la Ilinca într-o dimineață, când își lega șireturile stângaci și mi-a spus:

— Mami, tu ești tristă mereu?

Atunci am știut că trebuie să schimb ceva. Nu voiam ca fiica mea să creadă că e normal ca o femeie să fie umilită în propria casă.

În acea seară, când Margareta a început iar să țipe că nu am pus destul zahăr în ceaiul ei, am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Ajunge! am spus tare, cu vocea tremurândă. Nu mai sunt slujnica nimănui! Am și eu dreptul la respect!

Margareta s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Cum vorbești tu cu mine? Eu te-am primit aici!

— M-ai primit ca pe o servitoare! Nu mai accept asta!

Radu a venit speriat din sufragerie.

— Ce se întâmplă aici?

— Ce se întâmplă? Soția ta a uitat cine e stăpâna casei! a țipat Margareta.

Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar nu m-am lăsat. Pentru prima dată în viață am spus ce simt:

— Dacă nu se schimbă nimic, eu plec! Nu vreau ca Ilinca să crească într-o casă plină de urlete și umilințe!

A urmat o tăcere grea. Margareta a început să plângă teatral, iar Radu m-a privit ca pe o străină.

— Camelia… exagerezi…

— Nu exagerez! Sunt obosită! Vreau respect! Vreau liniște!

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la mama cu Ilinca. Margareta a sunat-o pe Radu de zeci de ori; el nu a venit după noi. Zilele petrecute la mama au fost ciudate: eram ușurată că nu mai aud țipete, dar sufletul îmi era greu de vinovăție și teamă.

După o săptămână, Radu a venit la noi. Era palid și abătut.

— Camelia… hai acasă. Mama promite că se schimbă.

L-am privit lung:

— Dar tu? Tu te schimbi?

A tăcut. Și atunci am știut că nu pot merge mai departe dacă nu suntem o echipă.

Au trecut luni până când am găsit curajul să-mi cer drepturile: un apartament doar al nostru, reguli clare pentru vizite și granițe sănătoase între noi și Margareta. A fost greu; au fost certuri, lacrimi și nopți nedormite. Dar am reușit.

Acum Ilinca mă întreabă uneori:

— Mami, ești fericită?

Și pot răspunde sincer:

— Da, iubita mea. Pentru că am avut curajul să spun „nu”.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă prizonere în casele lor? Câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la fericire? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să spună „ajunge”.