Nu sunt slujnica voastră: Povestea unei femei din București

— Irina, ai terminat de călcat cămășile lui Radu? Și nu uita să pregătești prăjitura preferată a mamei lui, că vine la cafea!
Vocea Anei, sora lui Radu, răsună din hol, tăioasă, ca un ceas deșteptător care mă trezește dintr-un vis pe care nu l-am avut niciodată. Mă uit la mâinile mele, roșii de la detergent, și simt cum mă apasă o greutate pe piept. E sâmbătă dimineață, iar eu sunt din nou prinsă în același ritual: curățenie, gătit, ordine, zâmbete false.

Radu intră în bucătărie, își aruncă geaca pe scaun și mă privește fugitiv. — Irina, ai văzut unde mi-am pus dosarul pentru serviciu? Și, te rog, nu uita să duci gunoiul când ieși, că miroase urât pe hol.

Înghit în sec. — Radu, nu crezi că ai putea să…
— Ce să fac? mă întrerupe el, ridicând sprânceana. Irina, tu ești acasă, eu muncesc toată ziua. Nu e normal să te ocupi tu de astea?

Mă simt ca o umbră în propria mea casă. De opt ani, de când m-am măritat cu Radu, am încercat să fiu soția perfectă. Am renunțat la jobul meu de la editură pentru că „nu era momentul”, apoi am acceptat să ne mutăm aproape de părinții lui, ca să-i ajutăm la nevoie. La început, credeam că fac totul din iubire. Acum, nu mai știu dacă iubirea asta e a mea sau doar o datorie pe care o port ca pe o haină grea.

Când vine mama lui Radu, mă privește cu ochii ei reci, evaluatori. — Irina, iar ai pus prea mult zahăr în prăjitură. Știi că lui Radu nu-i place așa. Și, te rog, vezi că ai lăsat firimituri pe masă. O femeie adevărată are grijă de casa ei, nu ca…

Nu termină fraza, dar știu ce vrea să spună. Mă simt mică, invizibilă. Ana oftează teatral și mă ajută să strâng masa, dar nu uită să-mi șoptească: — Dacă nu te descurci, spune-mi, dar să nu-l superi pe Radu, că are destule pe cap.

În fiecare seară, când mă așez lângă Radu pe canapea, încerc să-i spun ce simt. Dar el e mereu obosit, cu ochii în telefon sau la televizor. — Irina, nu mai dramatiza. Toate femeile fac asta. Uite la mama, la Ana. Nu te mai plânge atâta.

Într-o noapte, nu mai pot dormi. Mă ridic și mă uit la raftul cu cărți. Îmi amintesc de visul meu de a scrie, de a lucra cu oameni, de a fi altceva decât „soția lui Radu”. Îmi vine să plâng, dar nu mai am lacrimi. Mă simt ca o pasăre cu aripile tăiate, închisă într-o colivie aurită.

A doua zi, primesc un mesaj de la prietena mea, Simona: „Irina, avem nevoie de cineva la editură, part-time. Nu vrei să vii măcar la interviu?” Inima îmi bate cu putere. Îi spun lui Radu la cină, cu voce tremurată:

— M-a sunat Simona. E un post liber la editură. M-aș duce la interviu, să văd cum e.

Radu lasă furculița jos, se uită la mine ca și cum aș fi spus că vreau să plec pe Lună. — Irina, de ce să te complici? Avem tot ce ne trebuie. Cine o să aibă grijă de casă? Și dacă nu te descurci? Nu mai bine stai liniștită?

Mama lui, care venise să ne aducă niște borcane cu zacuscă, aprobă din cap. — Lasă, mamă, nu te băga în prostii. O femeie trebuie să știe unde îi e locul.

Simt cum mă sufoc. — Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Cine are grijă de mine?

Radu oftează, iritat. — Irina, nu mai face atâta caz. Ești bine, ai tot ce-ți trebuie. Nu te mai compara cu altele.

În acea noapte, mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Unde e fata care visa să scrie, să călătorească, să râdă cu prietenele? Unde e Irina care avea curaj să spună ce simte?

A doua zi, mă îmbrac frumos și plec la interviu, fără să spun nimănui. Simona mă întâmpină cu un zâmbet larg. — Irina, ce bine că ai venit! Avem nevoie de tine. Și tu ai nevoie de tine, să nu uiți asta.

Când mă întorc acasă, Radu mă așteaptă în ușă, cu fața încruntată. — Unde ai fost? De ce nu mi-ai spus?

Îl privesc în ochi, pentru prima dată după mult timp, fără să-mi fie teamă. — Am fost la interviu. Am nevoie să fac ceva pentru mine. Nu mai pot să fiu doar soția ta, menajera ta, fiica mamei tale. Vreau să fiu Irina.

Se lasă o tăcere grea. Radu nu spune nimic, doar mă privește lung. Mama lui, care tocmai intrase, începe să murmure nemulțumită. — Nu știu ce s-a ales de femeile din ziua de azi…

Dar nu mă mai interesează. Pentru prima dată, simt că respir. Mă așez la masa din bucătărie, scot un carnețel și încep să scriu. Poate nu va fi ușor, poate voi pierde multe. Dar nu mai vreau să mă pierd pe mine.

Mă întreb: câte dintre noi trăim viețile altora, uitând de noi? Câte femei se regăsesc în povestea mea? Dacă ați fi în locul meu, ați avea curajul să vă cereți dreptul la fericire?