Nu te grăbi să te măriți, Emilia: Fuga unei mirese dintr-o familie autoritară

— Emilia, ai pus destul zahăr în compoziție? Știi că lui Rareș nu-i plac dulciurile prea dulci!
Vocea doamnei Stancu, viitoarea mea soacră, răsuna din capătul bucătăriei, tăioasă ca o lamă. M-am oprit din amestecat și am simțit cum inima îmi bate nebunește. Era încă întuneric afară, iar eu mă trezisem cu două ore înaintea tuturor doar ca să pregătesc pachețelul perfect pentru Rareș, logodnicul meu. Dar în dimineața aceea, ceva s-a rupt în mine.

— Da, doamnă Stancu, am pus exact cât trebuie, am răspuns încet, fără să ridic privirea. Mâinile îmi tremurau ușor. De când mă mutasem la ei, fiecare gest al meu era analizat, fiecare cuvânt cântărit. Rareș era mereu ocupat cu firma tatălui său, iar eu rămăsesem prizoniera unei case care nu era a mea.

— Emilia, nu uita să calci rochia pentru cununie! Și vezi că mama lui Rareș vrea să discute cu tine despre invitați după micul dejun, mi-a șoptit Ioana, sora lui Rareș, cu un zâmbet fals. Am dat din cap și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram eu însămi. Eram doar „viitoarea soție a lui Rareș”, o piesă într-un puzzle pe care nu-l alesesem.

În acea zi trebuia să mergem la biserică pentru repetiția cununiei. Mama mea mă sunase de dimineață, dar nu avusesem curajul să-i răspund. Știam ce-ar fi spus: „Emilia, nu te pierde pe tine însăți pentru nimeni!” Dar vocea mamei era departe, iar presiunea familiei Stancu era aici, apăsătoare.

La micul dejun, domnul Stancu a început să vorbească despre afaceri și despre cât de important este ca Rareș să aibă o soție „de casă”, care să știe să țină familia unită și să nu iasă în evidență. Am zâmbit mecanic, dar în minte mi se derulau toate momentele în care visam să devin profesoară de limba română, să călătoresc, să scriu poezii. Toate păreau acum atât de îndepărtate.

— Emilia, după nuntă vei avea alte responsabilități. Să nu crezi că viața e doar lapte și miere! a spus doamna Stancu cu un aer superior.

Rareș m-a privit scurt peste masă și mi-a făcut semn să nu răspund. Era mereu la mijloc între mine și părinții lui. Nu voia scandaluri. Dar nici nu mă apăra vreodată.

După masă, am urcat în camera mea și am început să plâng în hohote. Nu mai puteam. Simțeam că mă sufoc. Am deschis dulapul și am privit rochia albă de mireasă — visul oricărei fete, spuneau toți. Dar pentru mine era o închisoare din dantelă.

Telefonul a vibrat din nou. Era mama:

— Emilia, te rog, răspunde-mi! Simt că nu ești fericită…

Am răspuns cu voce stinsă:

— Mamă… nu știu ce să fac. Mă simt pierdută.

— Fata mea, fericirea nu fuge nicăieri! Nu te grăbi doar ca să mulțumești pe alții. Dacă nu ești tu însăți, ce rost are totul?

Am închis ochii și am inspirat adânc. Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt.

Seara, când toți s-au dus la culcare, am ieșit tiptil din cameră și am coborât scările încet, cu valiza pregătită dinainte. Am lăsat pe masă o scrisoare pentru Rareș:

„Rareș,
Îmi pare rău că plec așa. Dar nu mai pot trăi după regulile altora. Nu sunt femeia care să stea la cratiță și să tacă din gură. Îmi doresc altceva de la viață — vreau să fiu liberă și fericită cu adevărat. Îți doresc tot binele din lume.”

Am ieșit în noapte cu inima cât un purice. Mergeam pe stradă fără să știu exact unde mă duc. Am ajuns la gară și am luat primul tren spre Brașov, unde locuia verișoara mea Ana.

Când am ajuns la ea acasă, Ana m-a îmbrățișat fără întrebări:

— Ai făcut ce trebuia! Nu lăsa pe nimeni să-ți fure viața!

În zilele următoare am simțit cum revin la viață. Am început să predau meditații copiilor din cartier, am scris poezii și am ieșit la plimbare prin orașul vechi. Mama mi-a spus la telefon:

— Sunt mândră de tine! Ai avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată.

Rareș mi-a scris un mesaj scurt: „Sper să fii fericită.” Atât.

Au trecut luni de atunci. Familia Stancu a răspândit vorbe urâte despre mine prin orașul natal — că sunt instabilă, nerecunoscătoare, că am ruinat viitorul fiului lor. Dar eu știu că am salvat viitorul meu.

Uneori mă întreb dacă voi găsi vreodată dragostea adevărată sau dacă lumea mă va judeca mereu pentru alegerea mea. Dar apoi îmi amintesc: fericirea nu fuge nicăieri — trebuie doar să ai curajul s-o cauți.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea vrea să spunem „da”? Voi ce ați face în locul meu?