„Nu te întoarce acasă, tată!” — povestea unei decizii care a schimbat totul

— Nu veni acasă, tată! Te rog… nu acum!

Vocea fiicei mele, Irina, tremura la capătul firului. Eram la volan, cu mâinile încleștate pe volanul vechi al camionului, cu ochii lipiți de șoseaua încinsă dintre Pitești și București. În cabină mirosea a cafea rece și a oboseală. Niciodată nu mi-a fost teamă să mă întorc acasă, dar atunci, în acea după-amiază de iulie, am simțit pentru prima dată că nu mai am un loc unde să mă întorc.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Unde e mama ta?

A urmat o tăcere grea, spartă doar de bâzâitul slab al semnalului. Am tras pe dreapta, cu inima bătându-mi nebunește. În minte mi se derulau toate certurile din ultimii ani cu soția mea, Mariana. Mereu îi reproșam că nu mă așteaptă niciodată cu masa caldă, că nu mai avem nimic de spus unul altuia. Dar niciodată nu m-am gândit că aș putea pierde totul într-o clipă.

— Tata… mama nu mai e aici. A plecat. A zis că nu mai poate. Că ai ales mereu drumul în locul nostru.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să urlu, să sparg ceva, dar am rămas nemișcat, cu telefonul lipit de ureche. Irina plângea încet.

— Și tu? Tu ce faci?

— Sunt la vecina, la tanti Lenuța. Nu vreau să fiu singură acasă… Mi-e frică.

M-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut un bărbat obosit, cu ochii roșii și barba nerasă. Un bărbat care și-a pierdut familia fără să-și dea seama când și cum. Am pornit motorul și am condus fără să știu unde mă duc. Nu puteam să mă întorc acasă. Nu după ce Mariana plecase.

În acea noapte am dormit în cabină, într-o parcare pustie de lângă Slatina. M-am gândit la toate drumurile făcute prin Europa, la nopțile în care vorbeam cu Irina pe WhatsApp și îi promiteam că mă întorc repede. La aniversările ratate, la Crăciunurile petrecute printre străini. Mereu am crezut că muncesc pentru ei, pentru familie. Dar oare nu m-am mințit singur?

A doua zi dimineață am sunat-o pe Mariana. Mi-a răspuns după multe apeluri.

— Ce vrei, Viorel?

Vocea ei era rece ca o lamă.

— Vreau să vorbim. Să-mi spui ce s-a întâmplat.

— Ce să se întâmple? Ai ales mereu camionul în locul nostru. Eu nu mai pot trăi cu un străin care apare o dată pe lună și nici atunci nu știe să spună două vorbe calde. M-am săturat să fiu singură.

— Și Irina? Te-ai gândit la ea?

— Pentru ea o să fiu mereu aici. Dar pentru tine… nu mai pot.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns ca un copil. Nu-mi aminteam când plânsesem ultima dată. Poate când a murit tata, sau poate nici atunci.

Au trecut zile în care am rătăcit fără țintă pe drumuri, evitând să mă întorc acasă. Irina îmi scria mesaje scurte: „Tata, ești bine?”, „Când vii?”. Îi răspundeam mereu că sunt pe drum, că rezolv ceva important. Dar adevărul era că nu știam cum să mă întorc într-o casă goală.

Într-o seară, după aproape o săptămână, m-am hotărât să mă duc acasă. Am găsit ușa descuiată, lumina aprinsă la bucătărie și pe masă o farfurie cu supă rece lăsată de Irina. Fata mea stătea pe canapea, cu ochii umflați de plâns.

— Tata… de ce nu ai venit mai devreme?

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe. Am simțit cât de mic și neputincios sunt.

— Mi-a fost frică, Irina. Mi-a fost frică să văd cât am greșit.

— Mama zice că ai ales drumul în locul nostru… E adevărat?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că da. Poate că munca a fost mereu o scuză ca să nu văd ce se întâmplă acasă.

Au urmat luni grele. Mariana s-a mutat la sora ei din Ploiești și a cerut divorțul. Irina a rămas cu mine, dar între noi era un zid invizibil de tăceri și reproșuri nespuse. Încercam să gătesc pentru ea, să o ajut la teme, dar simțeam că orice fac e prea puțin și prea târziu.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu ochii roșii.

— Tata… la școală râd copiii de mine că mama ne-a părăsit. Zic că tu ești un ratat care stă numai pe drumuri…

M-am simțit umilit și furios. Am vrut să merg la școală și să le spun tuturor cât am muncit pentru familia mea. Dar cui îi pasă? Nimeni nu vede sacrificiile unui șofer de TIR care doarme prin parcări și visează la o masă caldă acasă.

Într-o seară, Mariana a venit să o vadă pe Irina. Am stat amândoi la masă, fără să ne privim în ochi.

— Viorel… poate ar fi mai bine să vinzi casa și să pleci undeva unde poți începe de la zero.

— Și Irina? Ce facem cu ea?

— O să stea cu mine o perioadă. Tu ai nevoie de timp ca să te regăsești.

Am simțit că mi se rupe inima din nou. Dar poate avea dreptate.

Am vândut casa copilăriei mele și m-am mutat într-o garsonieră mică din București. Am renunțat la cursele lungi și m-am angajat șofer pe o dubiță la o firmă locală. Viața mea s-a schimbat radical: nu mai aveam nimic din ce credeam că e stabil — nici familie, nici casă, nici rost.

Irina venea la mine în weekenduri. Încercam să recuperăm timpul pierdut: mergeam în parc, găteam împreună sau pur și simplu stăteam de vorbă ore întregi despre orice altceva decât trecutul nostru dureros.

Uneori mă uitam la ea și mă întrebam dacă va putea vreodată să mă ierte cu adevărat pentru tot ce am greșit.

Acum, după doi ani de la acea zi fatidică din iulie, încă mă lupt cu vinovăția și regretul. Dar încerc să fiu prezent pentru Irina — chiar dacă uneori simt că e prea târziu pentru noi doi.

Mereu mă întreb: oare câți tați ca mine au pierdut totul fără să-și dea seama? Oare chiar putem repara vreodată ceea ce am stricat cu mâinile noastre?