„Nu-ți face griji, încă nu s-a întâmplat nimic rău. E doar fiica ta care a decis să trăiască pe cont propriu” – Povestea Miei dintr-un sat românesc

„Mamă, trebuie să vorbim.” Vocea Anei răsună în holul mic, spartă de emoție, în timp ce-și trage valiza pe gresia veche. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai terminasem de strâns masa, când am auzit bătăile acelea grăbite în ușă. Nu mă așteptam la nimeni. Soțul meu, Ion, se uita la televizor, iar liniștea casei noastre din satul Călinești era spartă doar de zumzetul greierilor de afară. Când am deschis ușa și am văzut-o pe Ana, fiica noastră, cu ochii roșii și valiza în mână, am simțit că mi se taie picioarele.

„Ce s-a întâmplat, mamă? Ești bine?” am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Ana a intrat fără să răspundă, s-a așezat pe scaunul de lângă sobă și a început să plângă. Ion a venit și el, cu sprâncenele încruntate, simțind că ceva nu e în regulă. „Aoleu, iar v-ați certat cu Radu?” a întrebat el, referindu-se la ginerele nostru. Ana a dat din cap că nu, dar nu a spus nimic. Am simțit cum se adună norii de furtună peste casa noastră.

După câteva minute de tăcere grea, Ana a ridicat privirea spre noi. „Nu s-a întâmplat nimic rău, nu vă speriați. Doar că… am decis să plec. Să trăiesc singură. Nu mai pot, nu mai vreau să fiu soția perfectă, nora perfectă, mama perfectă. Vreau să fiu eu.”

Am simțit cum mă cuprinde furia, apoi frica. „Cum adică să pleci? Și copiii? Și Radu? Ce-o să zică lumea? Ana, nu te joci cu așa ceva!” Am ridicat vocea fără să vreau, iar Ion a început să se plimbe nervos prin cameră. „Fata tatii, nu poți să faci așa ceva. O să râdă tot satul de noi! Ce-o să spună preotul, ce-o să spună vecinii?”

Ana a oftat adânc. „Mamă, tata, nu mai pot trăi pentru alții. Am încercat, am tras de mine, dar nu mai pot. Mă simt sufocată. Radu e un om bun, dar nu mă mai regăsesc în viața asta. Copiii sunt mari, au 16 și 18 ani, nu mai au nevoie de mine la fel ca înainte. Vreau să mă mut la oraș, să-mi găsesc un job, să trăiesc pe cont propriu. Să văd cine sunt eu, nu cine vor alții să fiu.”

Am simțit cum mă apasă lacrimile. „Ana, tu nu-ți dai seama ce faci? Noi am crescut cu ideea că familia e totul. Că femeia trebuie să stea lângă bărbat, să-și crească copiii, să aibă grijă de casă. Așa am făcut și eu, așa a făcut și mama mea. Cum să pleci acum, după atâția ani?”

Ana s-a ridicat și m-a luat de mână. „Mamă, știu că te doare. Și pe mine mă doare. Dar nu mai pot trăi cu frica de gura lumii. Nu mai pot să mă prefac că sunt fericită. Am nevoie să fiu sinceră cu mine.”

Ion a izbucnit: „Și noi ce să facem acum? Să ne ascundem de rușine? Să nu mai ieșim din casă? Ana, gândește-te bine! Nu te grăbi!”

Ana a început să plângă din nou. „Tată, nu vreau să vă fac de rușine. Dar nu mai pot. Am încercat să fiu tot ce ați vrut voi, tot ce a vrut Radu, tot ce au vrut copiii. Dar m-am pierdut pe mine. Nu mai știu cine sunt. Vreau să încerc să mă regăsesc, chiar dacă asta înseamnă să plec.”

Am simțit cum mă cuprinde disperarea. Am început să-i spun povești din tinerețea mea, cum am rămas lângă Ion chiar și când mi-a fost greu, cum am tras de mine să țin casa, să cresc copiii, să nu-i las pe alții să râdă de noi. „Ana, viața nu e ușoară. Toți avem momente când vrem să fugim. Dar nu poți să lași totul baltă. Nu poți să-ți abandonezi familia!”

Ana a oftat. „Nu abandonez pe nimeni, mamă. O să fiu mereu mama copiilor mei, dar vreau să fiu și altceva. Vreau să fiu Ana, nu doar mama, nu doar soția, nu doar nora. Vreau să văd ce pot să fac singură.”

Ion s-a așezat pe scaun, cu capul în mâini. „Nu înțeleg lumea asta nouă. Pe vremea noastră, nu existau prostii din astea. O femeie pleca de acasă doar dacă era bătută sau alungată. Acum, pleacă pentru că vrea să fie fericită. Ce-i asta?”

Ana s-a apropiat de el. „Tată, nu vreau să te rănesc. Dar dacă rămân, o să mă sting pe dinăuntru. Nu vreau să ajung să vă urăsc, să-l urăsc pe Radu, să mă urăsc pe mine. Vreau să încerc să fiu fericită, chiar dacă nu știu cum o să fie.”

Am stat toți trei în tăcere, ascultând cum bate ceasul de pe perete. Mă uitam la Ana și vedeam în ochii ei aceeași hotărâre pe care o aveam și eu când eram tânără, dar pe care am îngropat-o adânc, de dragul familiei. Mă durea să recunosc, dar în adâncul sufletului meu, o înțelegeam. Și totuși, nu puteam să accept. „Ana, dacă pleci, să știi că ușa asta o să fie mereu deschisă pentru tine. Dar nu știu dacă o să pot să te iert vreodată că ne-ai lăsat așa.”

Ana a venit și m-a îmbrățișat. „Mamă, nu vreau să mă ierți acum. Vreau doar să mă înțelegi, cândva. Să știi că nu plec pentru că nu vă iubesc, ci pentru că am nevoie să mă iubesc și pe mine.”

A doua zi dimineață, Ana a plecat. Am rămas în pragul ușii, cu Ion lângă mine, privind cum valiza ei se îndepărtează pe drumul prăfuit. Vecina, tanti Ileana, a ieșit la poartă și s-a uitat lung după ea. Știam că de a doua zi, tot satul o să vorbească. Știam că o să fim judecați, arătați cu degetul, poate chiar ocoliți. Dar cel mai tare mă durea că nu mai știam cine sunt eu, dacă nu mai sunt mama Anei, cea care a ținut familia unită.

Seara, am stat pe prispa casei, cu Ion lângă mine, și am plâns în tăcere. „Oare am greșit undeva? Oare dacă aș fi fost altfel, Ana n-ar fi simțit nevoia să plece? Sau poate că, de fapt, fiecare om are dreptul să-și caute fericirea, chiar dacă asta doare pe alții?”

Voi ce credeți? E dreptul unui copil să-și urmeze drumul, chiar dacă părinții rămân cu sufletul gol? Sau ar trebui să punem mereu familia pe primul loc, oricât de greu ar fi?