Nu trebuie să urăsc: Povestea mea cu fostul soț

— Tu chiar vrei să-ți bați joc de noi? a țipat Irina, fiica mea cea mare, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie. — După tot ce ne-a făcut, după cum te-a lăsat, după cum ne-a uitat pe toți… tu vrei să ai grijă de el acum?

Am rămas nemișcată în mijlocul bucătăriei, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Pe geam se vedea ploaia de noiembrie, rece și măruntă, care bătea în sticla mată. În minte mi se derulau anii: certurile, tăcerile apăsătoare, divorțul care ne-a rupt familia în două. Dar și serile când râdeam toți patru la masă, când copiii erau mici și credeam că nimic nu ne poate despărți.

— Nu e vorba despre el, Irina. E vorba despre mine. Nu vreau să trăiesc cu ură în suflet, am spus încet.

— Dar nu meriți să-ți faci asta! a intervenit Vlad, băiatul meu. — Nici măcar nu te-a sunat de ziua ta anul trecut! A uitat de tine de când a plecat cu Mariana…

Am oftat. Da, Marian — fostul meu soț — își refăcuse viața cu altcineva. Ani la rând am simțit că mă sufoc de furie și dezamăgire când îl vedeam la vreo nuntă sau la vreo masă festivă, mereu cu zâmbetul pe buze, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu am rămas singură, crescând copiii, făcând naveta la școală și la serviciu, plătind facturi și încercând să nu mă prăbușesc.

Dar acum Marian era bolnav. Un accident vascular l-a lăsat paralizat pe jumătate și Mariana îl părăsise. Copiii lui din noua relație erau prea mici ca să-l poată ajuta. Singurul care îi mai răspundea la telefon era Vlad, dar și el cu jumătate de inimă.

Într-o seară, după ce am aflat vestea, am stat pe marginea patului și am plâns. Nu pentru Marian, ci pentru mine. Pentru toate visele frânte, pentru anii pierduți în tăcere și resentiment. Și atunci am știut: nu vreau să-mi trăiesc bătrânețea cu sufletul otrăvit.

A doua zi m-am dus la spital. Marian era palid, slăbit și speriat. Când m-a văzut la ușă a început să plângă ca un copil.

— Nu trebuia să vii…

— Ba da, Marian. Trebuia.

Am stat lângă el zile întregi. I-am adus supă caldă, i-am citit din ziar, i-am ținut mâna când avea dureri. Uneori tăceam amândoi minute în șir. Alteori își cerea scuze printre lacrimi pentru tot ce a greșit. Nu l-am iertat pe deplin atunci, dar am simțit că pot începe să o fac.

Copiii au refuzat să mă viziteze cât timp eram acolo. Irina mi-a trimis mesaje reci: „Nu pot să cred că faci asta.” Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon două săptămâni.

Într-o zi, când Marian a început să-și miște degetele de la mâna stângă, m-a privit lung:

— De ce faci asta pentru mine? După tot ce ți-am făcut?

— Pentru că nu vreau să fiu ca tine, Marian. Nu vreau să trăiesc cu regrete.

După externare l-am adus acasă la mine pentru câteva luni. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-o pe doamna Lungu… îl primește iar pe fostul!” Dar nu-mi păsa. În fiecare dimineață îi făceam ceaiul preferat și îi citeam știrile. Uneori râdeam împreună de prostiile din politică sau de amintiri vechi din tinerețe.

Într-o seară, Irina a venit pe neașteptate. A intrat val-vârtej în sufragerie și s-a oprit în prag:

— Nu pot să cred… Chiar aici îl ții?

— E bolnav, Irina. Are nevoie de ajutor.

— Și tu? Tu n-ai nevoie? Cine are grijă de tine?

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei aceeași durere pe care o simțisem eu ani la rând: abandonul, frica de a fi dat la o parte.

— Am grijă de mine tocmai făcând asta. Nu vreau să fiu definită doar prin ce mi s-a întâmplat rău.

Irina a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

Când Marian s-a pus pe picioare cât de cât, a plecat la sora lui din Bacău. Mi-a lăsat un bilet scurt: „Îți mulțumesc că m-ai salvat atunci când nici eu nu mă mai puteam salva.”

Copiii mei încă nu înțeleg pe deplin alegerea mea. Poate nici eu nu o înțeleg până la capăt. Dar știu sigur că nu trebuie să urăsc ca să fiu liberă.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu sufletul otrăvit doar pentru că ni se pare că „așa trebuie”? Oare cât ne costă ura asta mută? Poate că iertarea e cel mai greu drum — dar e singurul care ne poate elibera cu adevărat.