„Nu vă așteptați la nimic de la noi!” – Povestea unei familii între orgoliu, trădare și neputință

— Nu vă așteptați la nimic de la noi, să vă descurcați singuri!
Cuvintele soacrei mele, Mariana, au căzut ca un trăsnet în ziua aceea de vară, când am îndrăznit să-i spunem că ne-ar prinde bine o mână de ajutor pentru avansul la un apartament. Eram proaspăt căsătoriți, eu și Vlad, plini de vise și speranțe, dar fără bani puși deoparte. Mariana și Ilie, părinții lui Vlad, aveau două apartamente: unul în care locuiau și altul pe care îl închiriau. Ne gândeam că poate ne-ar putea ajuta măcar cu o garanție la bancă. Dar răspunsul a venit sec, fără urmă de empatie.

— Să nu credeți că dacă avem, trebuie să vă dăm! Fiecare cu norocul lui. Noi am muncit pentru ce avem. Voi să vă faceți singuri drum în viață!

Am plecat atunci cu inima grea. Vlad încerca să pară tare, dar îi vedeam ochii umezi. Nu era doar refuzul, ci și tonul acela rece, aproape disprețuitor. Am închiriat o garsonieră mică la marginea Bucureștiului și am început să ne croim viața. Salariile noastre abia acopereau chiria și cheltuielile. În weekenduri mergeam la părinții mei din Ploiești, unde măcar primeam o masă caldă și un zâmbet sincer.

Anii au trecut greu. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii. Când am rămas însărcinată, am simțit că totul se complică. Vlad lucra peste program ca să acopere cheltuielile suplimentare. Într-o seară, după ce am adormit-o pe fetița noastră, l-am găsit pe Vlad stând pe întuneric în bucătărie.

— Irina, nu mai pot… Parcă orice fac, tot nu e destul. Mama nici nu a venit să vadă copilul. Nici măcar un telefon…

L-am luat în brațe și am plâns împreună. M-am întrebat atunci cum poate o mamă să fie atât de rece cu propriul fiu.

Apoi, într-o zi de toamnă, totul s-a schimbat. Ilie, socrul meu, a dispărut brusc din peisaj. Mariana ne-a sunat plângând:

— Vlad, tatăl tău m-a lăsat! S-a mutat cu alta! Nu știu ce să fac… Mi-e frică să nu rămân pe drumuri!

Vlad a tăcut mult timp la telefon. Apoi i-a spus doar:

— O să trecem pe la tine mâine.

Când am ajuns la apartamentul lor, Mariana era o umbră a femeii autoritare pe care o știam. Plângea și se văita că Ilie i-a luat banii din contul comun și că nu mai are cu ce plăti reparațiile urgente din casă.

— Vlad, trebuie să mă ajuți! S-a spart țeava la baie și nu am bani! Și chiriașii din celălalt apartament vor să plece dacă nu repar centrala!

Vlad s-a uitat la mine. Am simțit cum i se frânge sufletul. Pe de o parte era fiul care voia să-și ajute mama; pe de alta era bărbatul care nu uitase niciodată cum fusese tratat.

— Mamă, noi abia ne descurcăm… Avem copil mic, chirie de plătit…

— Dar tu ești băiatul meu! Cum să mă lași așa? Tatăl tău m-a trădat! Nu mai am pe nimeni!

Am simțit cum mi se strânge inima. Era nedrept ca după atâția ani în care ne-a întors spatele să vină acum cu pretenții. Dar Vlad nu a putut să-i spună nu. A scos din economiile noastre pentru avansul la apartament și i-a dat bani pentru reparații.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața noastră.

— Irina, dacă nu o ajutam… nu știu dacă puteam dormi liniștit. Dar uite unde am ajuns: iar noi rămânem pe loc…

Am încercat să-l liniștesc, dar simțeam și eu aceeași frustrare. M-am gândit la toate sacrificiile făcute și la cât de puțin am primit înapoi.

Timpul a trecut și Mariana a început să vină tot mai des cu rugăminți: ba pentru facturi restante, ba pentru medicamente. Între timp, Ilie trăia liniștit cu noua lui parteneră într-un apartament nou-nouț.

Într-o zi, după ce Mariana a plecat supărată că nu am putut să-i dăm bani pentru încă o reparație, Vlad a izbucnit:

— De ce trebuie mereu să fim noi cei care plătesc pentru greșelile lor? De ce părinții noștri nu pot fi ca ai tăi?

Nu am avut răspuns. Știam doar că povara asta ne apasă tot mai tare.

Într-o seară târzie, după ce fetița noastră adormise, m-am uitat lung la Vlad:

— Oare cât timp vom mai putea duce povara asta? Cât trebuie să sacrificăm din viitorul nostru pentru trecutul lor?

Poate că fiecare familie are dramele ei ascunse. Dar voi ce ați face în locul nostru? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire?