„Nu vreau ca ginerele meu să se mute din nou la mine” – Confesiunea unei mame despre limitele familiale

— Mamă, te rog, nu avem unde să mergem! vocea Evei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era deja a treia oară în ultimii cinci ani când Eva mă ruga să-i primesc înapoi în casa în care a crescut. De fiecare dată, motivul era același: certuri cu Cristi, lipsă de bani, promisiuni că „va fi altfel de data asta”.

Mă uitam la poza cu Ariana, nepoțica mea de cinci ani, zâmbind cu gura până la urechi, și simțeam cum mă topesc de dor. Dar gândul că ginerele meu, Cristi, ar putea să-mi calce din nou pragul, îmi dădea fiori reci pe șira spinării. Îmi amintesc perfect ultima dată când au stat la mine: Cristi era mereu nemulțumit, critica orice, nu ridica un deget să ajute, iar serile se termina adesea cu uși trântite și reproșuri aruncate peste masă. Într-o seară, după ce am încercat să-i spun să nu mai fumeze în sufragerie, mi-a răspuns cu un „E casa ta, dar și noi stăm aici, nu?” care m-a făcut să mă simt străină în propria locuință.

— Mamă, nu-l mai judeca pe Cristi, a trecut și el prin multe, a continuat Eva, de parcă mi-ar fi citit gândurile. — Știu că nu e ușor, dar Ariana are nevoie de stabilitate. Nu vreau să o mut dintr-un loc în altul.

Am oftat adânc. Îmi venea să-i spun că nu mai pot, că nu mai vreau să-mi sacrific liniștea pentru un bărbat care nu a arătat niciodată respect față de mine sau de casa mea. Dar cum să-i spui asta propriului copil, când vezi disperarea în ochii ei?

În acea seară, am stat pe marginea patului, cu lumina stinsă, ascultând ploaia bătând în geam. Mă întrebam unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea permisivă, poate am sărit mereu să o salvez pe Eva, fără să o las să-și asume consecințele. Poate că, de fapt, nu Cristi era problema, ci eu, cu neputința mea de a pune limite.

A doua zi, Eva a venit cu Ariana de mână. Fetița a sărit direct în brațele mele, iar eu am simțit cum toate zidurile pe care încercasem să le ridic se prăbușesc. — Bunica, stăm la tine? a întrebat cu ochii mari. — Da, iubita mea, am răspuns, dar am simțit cum mi se strânge gâtul.

Cristi a venit mai târziu, cu două valize și o privire obosită. — Bună seara, a spus scurt, fără să mă privească în ochi. — Bună, i-am răspuns, încercând să-mi ascund resentimentele.

Primele zile au trecut greu. Cristi stătea mai mult în camera lor, ieșea doar să mănânce sau să fumeze pe balcon, deși îl rugasem să nu facă asta. Eva încerca să mențină pacea, dar tensiunea plutea în aer. Într-o seară, după ce Ariana a adormit, am încercat să vorbesc cu Eva.

— Eva, nu mai pot. Nu mai pot să-l am pe Cristi în casă. Mă simt ca o străină, nu mai am liniște, nu mai am bucurie. — Mamă, te rog, nu mă pune să aleg, a șoptit ea, cu lacrimi în ochi. — Nu vreau să-l las pe Cristi pe drumuri, dar nici nu vreau să te pierd pe tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar știam că nu pot să mai fiu mereu cea care repară totul. — Eva, trebuie să înțelegi că și eu am nevoie de spațiul meu. Nu pot să trăiesc mereu cu frica de scandaluri, cu reproșuri, cu lipsa de respect. — Și ce vrei să fac? Să plec cu Ariana și să-l las pe Cristi singur? — Nu știu, Eva, dar nu mai pot să trăiesc așa. Poate ar trebui să vă găsiți un loc doar al vostru, chiar dacă e mai greu la început.

A doua zi, Cristi a venit la mine în bucătărie. — Știu că nu mă vrei aici, a spus fără ocol. — Dar nu am unde să mă duc. Am încercat să-mi găsesc de lucru, dar nu mă angajează nimeni. Eva nu poate singură. — Cristi, nu e vorba doar de bani sau de loc de muncă. E vorba de respect. De fiecare dată când ai stat aici, ai făcut să mă simt ca o musafiră în propria casă. Nu pot să mai trec prin asta.

A tăcut, apoi a ieșit pe balcon, trântind ușa. Eva a venit după el, iar eu am rămas singură, cu un nod în gât. În acea noapte, am plâns. Pentru Eva, pentru Ariana, pentru mine. Pentru toate mamele care trebuie să aleagă între a-și ajuta copiii și a-și păstra demnitatea.

După o săptămână, Eva a venit la mine cu o decizie. — Mamă, am găsit o garsonieră mică, nu e cine știe ce, dar e a noastră. O să ne mutăm acolo. — Eva, nu vreau să te simți alungată, am spus, dar ea m-a oprit. — Știu, mamă. Și eu am nevoie să învăț să mă descurc. Poate că am greșit că am venit iar la tine, dar nu știam ce altceva să fac.

Le-am ajutat să-și strângă lucrurile. Ariana m-a îmbrățișat strâns. — Bunica, vii la noi? — Vin, iubita mea, oricând ai nevoie de mine.

Acum, casa e din nou liniștită, dar inima mea e plină de întrebări. Am făcut bine că am pus limite? Sau am rănit-o pe Eva mai mult decât am ajutat-o? Oare câte mame se simt la fel, sfâșiate între dragoste și nevoia de a-și păstra liniștea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?