Nunta Anulatã: Între Dragoste și Sacrificiu

— Ioana, nu pot să fac asta. Nu pot să mă căsătoresc cu tine dacă copiii mei nu sunt de acord. Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Era târziu, aproape miezul nopții, iar în apartamentul nostru domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de cuvintele lui care mi-au sfâșiat inima.

Nu am știut ce să spun. M-am uitat la el, la omul pe care îl iubeam de trei ani, la bărbatul care mi-a promis că vom construi împreună o familie. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Rochia de mireasă era deja la croitorie, invitațiile fuseseră trimise, mama plângea de fericire la fiecare telefon, iar eu visam la ziua în care voi deveni soția lui Radu. Dar copiii lui, Andreea și Vlad, nu mă acceptau. Și el nu putea trece peste asta.

— Ioana, nu vreau să-i pierd. Sunt tot ce am mai scump pe lume. Dacă ei nu mă vor fericit cu tine, nu pot merge mai departe. Nu vreau să-i fac să sufere.

M-am ridicat încet de pe canapea și am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Am încercat să-i spun că îi iubesc pe copii, că am făcut tot ce am putut să mă apropii de ei. Le-am cumpărat cadouri, am mers împreună la film, am gătit împreună, dar nimic nu a fost suficient. Andreea mă privea mereu cu răceală, iar Vlad abia dacă îmi răspundea la salut.

— Și eu ce fac acum, Radu? Ce fac cu dragostea mea? Ce fac cu toate visele noastre?

El a tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

A doua zi dimineață am plecat din apartament cu o valiză și inima frântă. Mama m-a primit acasă fără întrebări, doar cu o îmbrățișare lungă și caldă. Tata a oftat adânc și a spus doar atât: „Viața merge înainte, fata tatei.” Dar eu nu voiam să meargă înainte. Voiam să dau timpul înapoi, să găsesc momentul în care totul s-a rupt și să-l lipesc la loc.

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau să mă întrebe ce s-a întâmplat, rudele șușoteau pe la colțuri că „nu era să fie”, iar eu mă simțeam ca un eșec ambulant. Nu puteam să dorm noaptea fără să mă gândesc la Radu și la copii. Îmi aminteam prima dată când i-am cunoscut: Andreea avea 14 ani și era deja adolescenta rebelă care își apăra mama cu orice preț; Vlad avea 10 ani și încă spera ca părinții lui să se împace.

Am încercat să vorbesc cu Radu după câteva săptămâni. L-am sunat într-o seară ploioasă, când dorul era prea greu de dus.

— Radu, te rog… Spune-mi că mai există o șansă.

— Ioana… Nu pot. Am încercat să le explic copiilor cât de mult te iubesc, dar Andreea a început să plângă și mi-a spus că dacă mă însor cu tine nu mai vrea să mă vadă. Vlad nu mai vorbește cu mine de două zile. Nu pot trăi fără ei.

Am închis telefonul și am plâns până dimineața. M-am întrebat dacă e vina mea, dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea insistentă, poate că nu am știut să le câștig încrederea. Poate că dragostea mea pentru Radu nu a fost suficient de mare ca să-i cuprindă și pe ei.

Mama încerca să mă încurajeze:

— O să-ți găsești pe cineva care te va pune pe primul loc, Ioana. Nu poți trăi mereu în umbra altcuiva.

Dar eu nu voiam pe altcineva. Îl voiam pe Radu, cu tot cu copiii lui complicați și cu fosta lui soție care încă îi dădea mesaje la orice oră din zi și din noapte.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Andreea: „Nu e vina ta. Tata e slab.” Am rămas blocată minute bune privind ecranul telefonului. Să fie adevărat? Să fie el slab sau doar un tată bun care încearcă să-și protejeze copiii?

Am început să citesc despre familiile recompuse, despre cât de greu e pentru copii să accepte un nou partener al părintelui lor. Am aflat că uneori e nevoie de ani întregi ca lucrurile să se așeze sau poate niciodată nu se așază cu adevărat.

Într-o seară, tata m-a găsit plângând la bucătărie.

— Ioana, tu ai făcut tot ce ai putut. Nu poți forța pe nimeni să te iubească sau să te accepte. Dar nici nu poți trăi toată viața încercând să dovedești ceva celor care nu vor să vadă cine ești cu adevărat.

Am început atunci să mă gândesc la mine. La cine sunt eu fără Radu și fără copiii lui. La ce-mi doresc cu adevărat de la viață: o familie? Da. Dar una în care să fiu iubită și acceptată pentru ceea ce sunt, nu pentru cât de mult pot sacrifica din mine însămi.

Au trecut luni de atunci. Încă doare când văd poze cu Radu și copiii pe Facebook sau când aud vreo melodie care-mi amintește de serile noastre împreună. Dar încet-încet am început să respir din nou fără noduri în gât.

M-am înscris la un curs de pictură, am ieșit mai des cu prietenele și am început chiar să zâmbesc sincer atunci când cineva îmi spune că merit mai mult.

Uneori mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Și unde tragem linia între iubirea pentru celălalt și iubirea pentru noi înșine? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi ce credeți? Ați fi renunțat?