O călătorie care mi-a schimbat destinul: O zi în care totul s-a răsturnat

„Nu mai pot, mama, nu mai pot să trăiesc așa!” Am strigat din toți rărunchii, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc cheile în buzunarul hainei. Mama, cu ochii ei obosiți și mâinile crăpate de muncă, s-a uitat la mine fără să spună nimic. Era ora șase dimineața, iar orașul abia se trezea. Am ieșit pe ușă trântind-o, lăsând în urmă mirosul de cafea arsă și tăcerea apăsătoare care plutea între noi de luni întregi.

Mă numesc Vlad și am 27 de ani. Locuiesc într-un apartament mic din Ploiești, împreună cu mama și sora mea, Irina. Tata a plecat când aveam 14 ani, iar de atunci, viața noastră a devenit o luptă continuă cu lipsurile, cu frustrările și cu visele neîmplinite. În fiecare dimineață, mă trezesc cu un nod în gât, simțind că mă sufoc în propria mea existență. Am terminat facultatea de Litere, dar lucrez ca vânzător la un magazin de electronice. Seara, când ajung acasă, mă așez la masa din bucătărie și citesc, încercând să evadez din realitate măcar pentru câteva ore.

În dimineața aceea, am decis să fac ceva pentru mine. Mi-am luat o zi liberă, mi-am pus cartea preferată în rucsac și am plecat la gară, hotărât să iau primul tren spre Brașov. Aveam nevoie să respir alt aer, să văd alte fețe, să mă pierd printre străini. Pe peron, am deschis romanul lui Cărtărescu și m-am lăsat absorbit de cuvinte, încercând să uit de tot ce lăsasem acasă.

„Scuzați-mă, e liber aici?” O voce feminină m-a scos din transă. Am ridicat privirea și am văzut o fată cu părul scurt, ochi verzi și o privire curioasă. „Da, sigur”, am răspuns, făcându-i loc pe bancă. S-a așezat lângă mine, iar pentru câteva minute am tăcut amândoi, fiecare pierdut în gândurile lui. Apoi, ea a început să vorbească. „Eu sunt Ana. Fug de acasă. Tu?”

Am zâmbit amar. „Nu fug, doar încerc să respir. Mă cheamă Vlad.”

Ana a râs scurt. „Știi, uneori fuga e singura cale să nu te pierzi de tot.” Am simțit că înțelege exact ce simt, deși abia ne cunoscuserăm. Am vorbit tot drumul despre familie, despre vise, despre frici. Ana avea 24 de ani și voia să devină actriță, dar părinții ei îi spuseseră că e o prostie. „În orașul nostru, dacă nu ești medic sau inginer, nu exiști”, mi-a spus cu amărăciune.

Când am ajuns la Brașov, am decis să petrecem ziua împreună. Am urcat pe Tâmpa, am râs, am plâns, ne-am povestit viețile. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit viu. Ana mi-a spus că vrea să plece la București, să dea la UNATC, chiar dacă părinții ei nu o susțin. „Nu mai pot să trăiesc pentru alții”, a spus ea, privind spre orașul care se întindea la picioarele noastre.

Spre seară, am primit un telefon de la Irina. „Vlad, mama a căzut. E la spital. Unde ești?” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am alergat la gară, am luat primul tren spre casă, cu Ana lângă mine. Pe drum, nu am putut să spun nimic. Gândurile mi se învălmășeau: dacă n-aș fi plecat, dacă aș fi fost acolo…

Când am ajuns la spital, mama era pe un pat, cu fața palidă și ochii închiși. Irina plângea în hohote. Doctorul mi-a spus că a făcut un atac de cord, dar că a fost salvată la timp. Am simțit o vină cumplită. Ana m-a strâns de mână. „Nu e vina ta. Ai dreptul să trăiești și tu.”

După câteva zile, mama s-a întors acasă. Era mai slabă, mai tăcută. Într-o seară, am stat amândoi la masă, în liniște. „Vlad, știu că nu ți-e ușor. Dar nu vreau să-ți sacrifici viața pentru mine. Ai dreptul să fii fericit”, mi-a spus cu voce stinsă. Am izbucnit în plâns. „Nu știu cum să fac asta, mamă. Mi-e frică să nu te pierd.”

Ana a rămas în viața mea. M-a învățat să am curaj, să nu-mi fie rușine de cine sunt. A plecat la București, iar eu am început să scriu. Am publicat prima mea povestire într-o revistă literară. Mama a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Irina a început să picteze. Am învățat că nu trebuie să ne pierdem pe noi înșine pentru a-i salva pe ceilalți.

Uneori, mă întreb: dacă nu aș fi plecat în acea dimineață, aș fi avut curajul să mă schimb? Sau aș fi rămas prizonier în propria mea viață, trăind mereu pentru alții? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă urmați visul, chiar dacă asta înseamnă să-i răniți pe cei dragi?