O inimă pentru Vlad: Povestea unei alegeri care schimbă vieți

— Nu mai avem timp, doamnă doctor! Vlad nu mai rezistă mult fără transplant! vocea mamei lui Vlad răsuna disperată pe holul secției de nefrologie pediatrică. Eu, Ioana, stăteam la câțiva pași distanță, cu fișa copilului în mână și cu inima strânsă ca un pumn. Era o zi de marți, ploioasă, iar în spital plutea mirosul de dezinfectant amestecat cu teamă.

Vlad avea doar zece ani și ochii lui mari, căprui, mă urmăreau ori de câte ori intram în salon. Îl știam de câteva luni, de când fusese diagnosticat cu insuficiență renală cronică. Părinții lui, Mariana și Sorin, încercau să nu-și piardă speranța, dar fiecare analiză aducea vești mai rele. Într-o zi, după ce rezultatele compatibilității au venit negative pentru toți membrii familiei, am văzut cum lumea lor s-a prăbușit.

— Nu se poate… Nu există altă soluție? a întrebat Mariana cu vocea stinsă.

Doctorul Popescu a oftat adânc:
— Singura șansă este un donator viu compatibil. Dar lista de așteptare e lungă și timpul nu e de partea noastră.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la Vlad, la părinții lui, la copilăria mea în satul din Argeș unde mama îmi spunea mereu: „Fii bună cu oamenii, Ioana. Niciodată nu știi când vei avea nevoie de bunătatea altuia.” M-am întrebat dacă eu aș putea fi compatibilă. Știam riscurile, știam că viața mea s-ar schimba. Dar ce era viața mea pe lângă viața unui copil?

A doua zi am intrat în cabinetul doctorului Popescu:
— Vreau să fac testele. Poate sunt eu compatibilă.

M-a privit lung, ca și cum nu ar fi înțeles ce spun.
— Ioana, ești sigură? Nu e o decizie ușoară. Ai familie, ai o viață înainte…

— Știu. Dar nu pot să-l las să moară. Dacă aș fi eu mama lui?

Testele au durat două săptămâni. În fiecare zi mă rugam să fiu compatibilă și în același timp mă temeam de răspuns. Într-o dimineață, când am intrat în biroul laboratorului, asistenta mi-a zâmbit larg:
— Ioana, ești compatibilă! Poți să-i salvezi viața lui Vlad!

Am simțit că mi se taie picioarele. Am ieșit pe hol și am plâns în tăcere. Apoi am sunat-o pe mama:
— Mamă, vreau să donez un rinichi unui copil din spital.

A tăcut câteva secunde.
— Ești sigură că asta vrei?

— Da.

— Atunci fă-o. Să nu regreți niciodată că ai fost om.

Când le-am spus părinților lui Vlad, Mariana a izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns:
— Nu pot să cred… Nu există cuvinte să-ți mulțumesc!

Sorin s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Cum să-ți răsplătim vreodată asta?

— Nu vreau nimic. Doar să-l văd pe Vlad jucându-se din nou.

Pregătirea pentru operație a fost un carusel de emoții. Colegii mei erau împărțiți: unii mă admirau, alții mă priveau cu suspiciune sau chiar cu reproș.
— Ești nebună! Cine donează unui străin? m-a întrebat într-o zi colega mea, Loredana.

— Nu e străin. E un copil care merită o șansă.

În noaptea dinaintea operației am stat singură în salonul meu de gardă. M-am uitat pe geam la luminile orașului și m-am întrebat dacă voi regreta vreodată decizia asta. Mi-era frică, dar mai tare mi-era frică să nu fac nimic.

Operația a durat șase ore. Când m-am trezit din anestezie, primul lucru pe care l-am întrebat a fost:
— Vlad e bine?

Doctorul Popescu mi-a zâmbit:
— E bine. Rinichiul tău funcționează perfect.

Primele zile după operație au fost grele. Durerea fizică era suportabilă față de furtuna din sufletul meu. Mariana venea zilnic la mine cu flori și supă caldă. Vlad mi-a desenat o inimioară roșie pe o foaie:
— Mulțumesc că mi-ai dat viață încă o dată.

După două luni am revenit la muncă. Unii mă priveau ca pe o eroină, alții încă nu înțelegeau gestul meu. Într-o zi, la televizor s-a vorbit despre cazul nostru și despre cât de puțini români donează organe.

Am primit sute de mesaje de la oameni necunoscuți: unii mă felicitau, alții mă întrebau dacă merită sacrificiul. Un bărbat mi-a scris: „Și eu am pierdut un copil pentru că nu s-a găsit donator. Să fii binecuvântată!”

Viața mea s-a schimbat radical. Am devenit mai atentă la oameni, la suferința lor ascunsă sub zâmbete forțate. Vlad vine uneori la spital cu desene pentru mine și mă strigă „mama a doua”.

Familia mea m-a susținut, dar au existat și certuri aprinse cu fratele meu, Paul:
— Tu te-ai gândit vreodată la noi? Dacă pățeai ceva?

— M-am gândit la toți. Dar cel mai mult la Vlad.

Acum, când privesc în urmă, nu știu dacă am făcut alegerea corectă pentru mine sau pentru el. Știu doar că nu puteam trăi cu gândul că am stat deoparte.

Oare cât de mult suntem dispuși să riscăm pentru ceilalți? Și dacă fiecare dintre noi ar face un pas spre cel aflat în nevoie, cum ar arăta lumea noastră?