O lună să plec: Decizia soacrei mele

— Ai o lună să pleci, Irina. Nu mai pot suporta situația asta!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în podea. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când simțeam că nu mai am unde să mă duc.

— Mamă, te rog… Nu putem discuta ca oamenii mari?
Radu încerca să tempereze tonul, dar Viorica era de neclintit. O știam încă de când eram doar prietena lui Radu, mereu cu privirea tăioasă și vorbele ascuțite. Dar niciodată nu m-a rănit atât de tare ca acum.

— Nu mai e nimic de discutat! Casa asta e a mea și nu accept să fiu luată peste picior în propria casă!

M-am ridicat încet, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Am ieșit pe hol, unde tablourile vechi cu familia lui Radu păreau să mă privească acuzator. Am închis ușa camerei noastre și m-am prăbușit pe pat. Cum am ajuns aici? Doar cu o lună înainte râdeam toți trei la masă, povestind despre planurile noastre de viitor.

Totul s-a schimbat într-o seară ploioasă, când Viorica a găsit o scrisoare veche în sertarul meu. Era de la mama mea, care mă avertiza să fiu atentă la oamenii din jurul lui Radu. Viorica a interpretat-o ca pe o insultă personală. De atunci, orice gest al meu era suspect. Orice zâmbet părea fals.

— Irina, nu vreau să te pierd, dar nici nu pot merge împotriva mamei mele…
Radu stătea lângă mine în acea noapte, cu mâna pe umărul meu. Îl iubeam, dar simțeam că nu luptă pentru noi.

— Și eu ce fac acum? Unde mă duc?
— Poate la sora ta, la Ploiești… Doar pentru o perioadă.
— Și tu?
— O să încerc să vorbesc cu mama… Poate se răzgândește.

Dar zilele treceau și Viorica devenea tot mai rece. Îmi ascundea hainele, îmi critica orice gest. Într-o dimineață am găsit ușa de la baie încuiată și a trebuit să bat minute în șir până să-mi dea voie să intru. M-am simțit umilită ca niciodată.

Într-o seară, când Radu era la serviciu, Viorica a intrat peste mine în cameră.

— Știi ce cred eu? Că tu ai venit aici doar pentru bani! Că vrei să-l iei pe Radu de lângă mine!
— Nu e adevărat! Îl iubesc pe Radu!
— Iubirea nu plătește facturile! Dacă nu-ți convine, ușa e deschisă!

Am început să caut chirii pe internet. Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru o garsonieră la marginea orașului. Sora mea, Alina, m-a sunat într-o seară.

— Irina, vino la mine! Nu merită să te umilească așa!
— Dar Radu?
— Dacă te iubește cu adevărat, va veni după tine.

În ultima săptămână din luna de „grație”, Radu a venit acasă cu ochii roșii.

— Am vorbit cu mama… Nu vrea să cedeze. Spune că dacă nu pleci tu, plecăm amândoi. Dar nu avem unde merge…
— Deci alegi să rămâi cu ea?
— Nu e atât de simplu… E bolnavă, are nevoie de mine…

M-am simțit trădată și singură. În noaptea aceea am făcut bagajele și am plecat la Alina. Am plâns toată noaptea pe canapeaua ei mică din Ploiești. Radu m-a sunat abia după două zile.

— Îmi pare rău… Nu pot fără tine. Dar nici fără mama nu pot…
— Atunci poate că nu suntem făcuți să fim împreună…

Au trecut luni până când am reușit să mă adun. Am găsit un post la o grădiniță din oraș și am început să-mi reconstruiesc viața. Radu venea uneori la mine, dar mereu cu privirea vinovată și cu grija că mama lui ar putea afla.

Într-o zi, l-am întrebat:

— Dacă ar fi să alegi din nou, ai face altfel?
A tăcut mult timp.

— Nu știu… Poate că da. Dar uneori familia ne ține captivi în trecut.

Acum privesc înapoi și mă întreb: cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru dragoste? Și cât de mult ne lasă trecutul altora să ne controleze propriul viitor?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat sau ați fi plecat?