O mână întinsă la nevoie: Povestea unei familii în pragul disperării

— Doamnă, vă rog să vă opriți!
Vocea agentului Mihai a răsunat tăios printre rafturile reci ale supermarketului. M-am oprit brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept, strângând la piept plasa cu pâine, cartofi și o cutie de lapte. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Nu voiam să fur, dar nu mai aveam altă cale. Copiii mei, Ana și Vlad, mă așteptau acasă cu burțile goale și ochii mari de speranță. Era Ajunul de Sfântul Andrei, iar în casă nu aveam decât o lumânare aprinsă și promisiunea unei cine care nu mai venea.

— Vă rog… nu mă arestați! Nu pentru mine, pentru copii… am șomajul tăiat și nu mai avem nimic, am șoptit printre suspine, simțind cum rușinea mă sufocă.

Agentul Mihai s-a uitat lung la mine. Avea ochii obosiți, dar blânzi. S-a apropiat încet, fără să ridice tonul.

— Cum vă cheamă?
— Elena Popescu.

A oftat adânc și a făcut semn casierei să se liniștească. Oamenii din jur murmurau, unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. Îmi simțeam obrajii arzând.

— Haideți cu mine, doamnă Elena, mi-a spus Mihai pe un ton neașteptat de calm. Am ieșit împreună din magazin, iar el m-a condus spre mașina de poliție. M-am gândit că totul s-a sfârșit. Copiii mei vor rămâne singuri, iar eu voi fi doar încă o mamă care a dat greș.

În mașină, Mihai a pornit motorul și a rămas câteva clipe tăcut.

— De cât timp sunteți în situația asta?
— De când a murit soțul meu, acum doi ani. Am încercat să găsesc de muncă, dar la vârsta mea… cine mă mai angajează? Am făcut curățenie pe unde am putut, dar banii nu ajung niciodată. Azi n-am avut nici măcar pentru pâine.

Mihai a oftat din nou și a scos din buzunar portofelul.

— Uite ce e… Nu pot să te las să pleci fără nimic. Dar nici nu pot să te las să furi. Hai să mergem împreună înapoi în magazin și să plătim pentru ce ai luat. Restul îl rezolvăm noi.

Nu-mi venea să cred. Am început să plâng în hohote, rușinată și recunoscătoare în același timp. În magazin, Mihai a plătit tot ce aveam în plasă și mi-a mai pus câteva alimente în coș: ouă, ulei, o pungă cu portocale și chiar o ciocolată pentru copii.

— Să nu le spui că Moșul a uitat de ei anul ăsta, mi-a spus zâmbind trist.

Pe drum spre casă am tăcut amândoi. Când am ajuns în fața blocului nostru ponosit din cartierul Ferentari, Mihai m-a întrebat:

— Ai pe cineva care să te ajute?
— Nu… mama e bolnavă la țară, iar frații mei sunt plecați prin străinătate. N-am mai vorbit cu ei de luni bune.

A dat din cap și mi-a cerut adresa completă. Mi-a spus că va reveni a doua zi cu cineva de la asistență socială.

Când am intrat în casă cu plasele pline, Ana și Vlad au țâșnit spre mine.

— Mami! Ai adus ceva de mâncare?
— Da, puiule… Avem chiar și ciocolată!

Copiii au început să râdă și să danseze prin bucătărie. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură pe lume.

Noaptea aceea am dormit puțin. M-am gândit la Mihai și la bunătatea lui neașteptată. M-am întrebat câți oameni ca mine trec prin aceleași greutăți și câți dintre ei au norocul să întâlnească un om ca el.

A doua zi dimineață, Mihai s-a ținut de cuvânt. A venit împreună cu doamna Ruxandra de la Primărie. Au completat acte pentru ajutor social și mi-au promis că mă vor ajuta să găsesc un loc de muncă la cantina școlii din cartier.

Au trecut două luni de atunci. Lucrez la cantină și copiii merg la școală cu burta plină. Nu e ușor — încă ne luptăm cu facturile și cu prejudecățile vecinilor care șușotesc pe la colțuri despre „femeia care a furat”. Dar nu-mi mai e rușine. Am învățat că uneori trebuie să ceri ajutorul și că există oameni care nu te judecă după greșelile făcute din disperare.

Seara, când îi privesc pe Ana și Vlad dormind liniștiți, mă întreb: Oare cât de mult poate schimba viața unui om un gest mic de bunătate? Și dacă fiecare dintre noi ar întinde o mână atunci când vede suferința altuia — cum ar arăta lumea noastră?