O mărturisire pe ploaie: Trei decenii de iubire, o clipă de trădare

— Doamnă, vă rog… trebuie să vă spun ceva.

Vocea ei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Eram grăbită, cu umbrela strânsă la piept, încercând să ajung acasă înainte să se pornească furtuna. Dar femeia din fața mea nu părea să se dea la o parte. Avea vârsta fiicei mele, poate chiar mai tânără, și chipul îi era brăzdat de lacrimi.

— Nu vă supărați… îl iubiți pe Radu?

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Radu? Soțul meu? Trei decenii împreună, două fete mari, o casă construită cu sacrificii și nopți nedormite. Am clipit des, încercând să înțeleg dacă nu cumva visez urât.

— Cine sunteți? am întrebat, vocea mea abia ieșind printre dinți.

— Mă numesc Irina. Știu că nu e locul meu… dar nu mai pot. Îl iubesc pe Radu. Și el… el spune că mă iubește.

Am rămas încremenită. Picăturile de ploaie îmi curgeau pe față, amestecându-se cu lacrimile care izbucniseră fără să le pot opri. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, fără să știe că lumea mea tocmai se sfărâmase.

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă. Am intrat în sufragerie și m-am prăbușit pe canapea. Pe masă era cana lui Radu, cu urme de cafea pe margine. Totul părea la locul lui, dar nimic nu mai avea sens.

Seara, când Radu a intrat pe ușă, i-am văzut privirea obosită. M-a întrebat dacă sunt bine, dar nu am putut răspunde. Am stat așa minute în șir, până când am izbucnit:

— Cine e Irina?

A tăcut. Nu a încercat să nege. Nu a ridicat vocea. Doar s-a așezat lângă mine și a oftat adânc.

— Nu voiam să afli așa…

— Dar cum voiai să aflu? Să-mi spui tu? Să-mi trimiți un mesaj? Să-mi lași un bilet pe frigider?

Am început să tremur. Mâinile îmi erau reci ca gheața.

— De cât timp? am întrebat.

— De aproape doi ani…

Doi ani. Doi ani în care eu am gătit pentru el, am spălat hainele lui, i-am ascultat grijile și i-am ținut mâna când era bolnav. Doi ani în care el trăia o altă viață, cu altcineva.

— Și fetele? Ce le spui fetelor?

A tăcut din nou. Știam că nu are răspunsuri. Nici eu nu aveam.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Fetele au simțit că ceva nu e în regulă. Ana, cea mică, a venit într-o seară la mine:

— Mamă, ce se întâmplă? Tata e ciudat… Tu plângi mereu…

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spui copilului tău că tatăl ei are o altă femeie? Că tot ce ai construit împreună se poate nărui într-o clipă?

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate că m-am pierdut în grijile zilnice: facturi, mâncare, teme pentru fete, serviciu. Poate că nu l-am mai privit cu adevărat de ani buni. Sau poate că el nu a avut curajul să-mi spună că nu mai e fericit.

Mama mea m-a sunat într-o dimineață:

— Ce ai, Maria? Te simt la voce…

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea a oftat greu:

— Bărbații… Nu știu niciodată ce vor. Dar tu trebuie să te gândești la tine acum.

Dar cum să mă gândesc la mine când totul se învârte în jurul lor? Fetele mele aveau nevoie de mine. Radu încă locuia cu noi, încercând să salveze aparențele. Irina mă suna uneori, cerându-și scuze, spunând că nu a vrut să rănească pe nimeni.

Într-o zi am decis să o întâlnesc pe Irina. Ne-am văzut într-o cafenea micuță din centru. Era palidă și avea ochii umflați de plâns.

— Îmi pare rău… Nu știu cum s-a întâmplat asta. Nu l-am căutat eu… El m-a găsit.

— Știi cât doare? Să știi că omul cu care ai împărțit totul poate iubi pe altcineva?

A dat din cap și a început să plângă din nou.

— Dacă vrei… mă dau la o parte.

Dar nu era atât de simplu. Nici pentru ea, nici pentru mine.

Câteva luni am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Fetele au aflat până la urmă adevărul – nu din gura noastră, ci din șoaptele vecinilor și privirile lungi ale rudelor la mesele de duminică.

Ana s-a închis în ea; Ioana a plecat la București sub pretextul unui job mai bun. Eu am rămas singură cu Radu și cu tăcerile noastre apăsătoare.

Într-o noapte, după ce fetele au plecat fiecare pe drumul ei, l-am întrebat:

— O iubești?

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap afirmativ.

— Atunci du-te la ea.

A doua zi dimineață și-a făcut bagajele și a plecat fără să privească înapoi.

Au trecut luni de atunci. Casa e mai liniștită acum, dar liniștea asta doare uneori mai tare decât orice ceartă. Încerc să mă regăsesc: citesc, merg la teatru cu prietenele mele vechi, gătesc doar pentru mine și pentru Ana când vine acasă în weekenduri.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă totul era scris să se întâmple așa. Poate că iubirea nu e niciodată sigură; poate că oamenii se schimbă și nu avem cum să-i ținem lângă noi cu forța.

Dar oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat partenerii după atâția ani? Și cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?