O noapte la secție: Cum grija mamei mele mi-a schimbat viața pentru totdeauna

— Nu pot să cred că am ajuns aici, șoptesc, cu mâinile tremurânde, în timp ce privesc pereții reci ai secției de poliție. Pe scaunul de lângă mine, mama își frământă batista, iar ochii ei albaștri, de obicei blânzi, sunt acum plini de teamă și vinovăție. În fața noastră, inspectorul Dobre răsfoiește dosarul cu o răbdare exasperantă.

— Doamnă Ionescu, vă rog să-mi spuneți încă o dată ce s-a întâmplat în seara asta, spune el pe un ton neutru, dar privirea lui nu mă slăbește.

Înghit în sec. Îmi aud inima bătând în urechi. Oare cum am ajuns aici? Cu doar câteva ore înainte eram acasă, încercând să adorm o fetiță cu febră și să ignor cearta care mocnea între mine și soțul meu, Radu. Mama venise pe neașteptate, cu supa ei de pui și sfaturile ei nesolicitate.

— Nu-l mai lăsa pe Radu să te calce în picioare, Irina! mi-a spus ea în șoaptă, după ce a văzut urmele de oboseală și tristețe de sub ochii mei.

Am oftat. — Nu e așa simplu, mamă. Nu vezi că totul se destramă? Că nu mai știu cine sunt?

— Ești fiica mea! Și o mamă bună! Dar trebuie să te aperi!

Nu am apucat să-i răspund. Radu a intrat val-vârtej în bucătărie, cu voce ridicată:

— Ce tot discutați acolo? Iar îi spui Irinei cum să-și trăiască viața?

Mama s-a ridicat brusc. — Dacă tu ai fi mai atent cu ea, n-ar trebui să-i spun eu nimic!

A urmat o ceartă ca un taifun. Cuvinte grele, reproșuri vechi, lacrimi. Fetița noastră, Ana, a început să plângă în camera ei. Am fugit la ea, dar când m-am întors, mama și Radu se certau mai tare ca niciodată. Într-o clipă de furie, Radu a trântit un pahar pe jos. Mama s-a speriat și l-a împins. El s-a dezechilibrat și a căzut peste masă.

A fost doar un accident. Dar când Radu s-a ridicat cu sânge la tâmplă și a început să urle că îl atacăm amândouă, am simțit că lumea mea se prăbușește.

Vecina de jos a sunat la poliție. În câteva minute, sirenele au luminat strada noastră liniștită din cartierul Titan. Am fost duse la secție pentru declarații. Ana a rămas cu vecina. M-am simțit cea mai rea mamă din lume.

— Doamnă Ionescu? mă întreabă din nou inspectorul.

Îmi adun curajul și povestesc totul. Cum m-am simțit prinsă între două iubiri: cea pentru mama mea și cea pentru soțul meu. Cum am încercat mereu să împac pe toată lumea și m-am pierdut pe mine însămi.

Mama oftează lângă mine. — Eu sunt de vină… Dacă nu veneam azi…

— Nu e vina ta! îi spun cu voce joasă. Poate că trebuia să se întâmple asta ca să ne trezim cu toții.

Inspectorul notează ceva în dosar. — Din ce spuneți dumneavoastră, pare un accident domestic. Dar trebuie să vă avertizez: dacă există violență în familie, trebuie să luați măsuri.

Mă uit la mama. Îmi amintesc de copilăria mea în Bacău, când tata ridica vocea la ea și eu mă ascundeam sub masă. Mama nu a plecat niciodată. A spus mereu că „pentru copii trebuie să rabzi”. Acum îmi dau seama cât de mult a greșit.

— Irina, nu vreau să repeți greșelile mele, îmi spune mama cu lacrimi în ochi.

Mă simt sfâșiată între loialitate și dorința de a-mi proteja copilul. Radu nu m-a lovit niciodată până acum, dar țipetele lui au devenit tot mai dese. M-am mințit singură că „nu e chiar atât de rău”.

— Ce vei face acum? mă întreabă inspectorul.

Nu știu ce să răspund. Sufletul meu e o rană deschisă. Vreau să fiu o mamă bună pentru Ana, dar nu vreau să-mi pierd soțul sau mama. Vreau să fiu fiică, soție și mamă fără să mă anulez pe mine însămi.

După ore lungi de declarații și așteptare, suntem lăsate să plecăm acasă. Pe drum, mama mă ține de mână ca atunci când eram mică.

— Irina… Poate ar trebui să stai câteva zile la mine. Să-ți limpezești gândurile.

O privesc și văd în ochii ei toată dragostea și regretul lumii.

Ajungem acasă aproape de zori. Ana doarme pe canapeaua vecinei, cu păpușa preferată strâns la piept. O iau în brațe și simt cum mi se rupe sufletul.

În zilele care urmează, încerc să pun cap la cap tot ce s-a întâmplat. Radu își cere scuze prin mesaje lungi și promite că va merge la consiliere. Mama îmi spune că mă va susține orice aș decide.

Dar eu? Eu cine sunt? Sunt doar suma rolurilor mele sau am dreptul la fericire?

Mă uit la Ana cum desenează fluturi pe hârtie și mă întreb: oare pot fi o mamă bună fără să mă pierd pe mine însămi? Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Se poate oare împăca grija pentru ceilalți cu grija pentru tine însuți?