O șansă pentru Vlad: O poveste despre indiferență, curaj și familie

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să-l văd pe copilul ăsta singur în parc, zi de zi, fără ca nimeni să-i spună măcar un cuvânt! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, după ce l-am urmărit pe Vlad de la fereastră cum se dădea pe leagăn până târziu, în frig.

Sorin a oftat adânc, lăsându-și geanta jos. — Irina, știu că te doare, dar nu putem salva toți copiii din cartier. Ce vrei să facem?

— Să facem ceva! Să-l chemăm la noi la masă, să vorbim cu el, să aflăm ce se întâmplă acasă. Nu pot să dorm noaptea gândindu-mă la el.

Așa a început totul. Nu eram pregătită pentru ce avea să urmeze. Vlad avea doar opt ani, dar ochii lui căprui păreau să fi văzut deja prea multe. În fiecare zi venea în parc cu același hanorac subțire, murdar pe la coate. Niciodată nu l-am văzut cu vreun adult. L-am invitat la noi într-o după-amiază. A intrat timid, cu capul plecat.

— Vrei o supă caldă? am întrebat încercând să-i zâmbesc.

A dat din cap fără să scoată un sunet. Am aflat încet că mama lui era plecată la muncă în Italia de trei ani și nu mai dăduse niciun semn. Tatăl lui, domnul Mureșan, era mai mult plecat decât acasă, iar când venea… Vlad se oprea din povestit și își mușca buzele.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat, Sorin m-a privit serios:

— Irina, dacă ne băgăm prea mult, o să avem probleme. Oamenii nu vor să-și bage nasul nimeni în familia lor.

— Dar dacă nu facem nimic? Dacă într-o zi nu-l mai vedem deloc?

Am început să vorbesc cu vecinii. Unii ridicau din umeri: „Așa sunt copiii azi, stau pe afară.” Alții șușoteau: „Tatăl lui bea… Dar nu-i treaba noastră.”

Am sunat la Protecția Copilului. Mi-au spus politicos că vor trimite pe cineva „să verifice situația”. Au trecut două săptămâni și nimic nu s-a schimbat. Într-o seară l-am găsit pe Vlad plângând pe banca din parc.

— Ce s-a întâmplat?

— Tata a venit acasă… și m-a certat că n-am făcut curat. Mi-a zis să nu mai vin acasă până nu mă învăț minte.

L-am luat de mână și l-am dus la noi. Sorin era nervos:

— Irina! Nu putem să-l ținem aici fără acordul părinților! Ne trezim cu poliția la ușă!

— Atunci ce facem? Îl lăsăm în stradă?

Am dormit amândoi prost în noaptea aceea. Dimineața am găsit un bilet sub ușă: „Nu vă mai băgați unde nu vă fierbe oala!”

Am început să primesc priviri urâte pe scară. Vecina de la trei mi-a spus direct:

— Lasă fata, că așa e lumea! Dacă te bagi, tot tu ieși prost.

Dar nu puteam renunța. Am mers la școală să vorbesc cu doamna învățătoare. Era o femeie blândă, dar obosită:

— Știu de Vlad… E retras, nu vorbește mult. Am încercat să discut cu tatăl lui, dar n-a venit niciodată la ședințe.

Am insistat la Protecția Copilului. Într-un final au venit două doamne și au stat de vorbă cu Vlad și cu tatăl lui. După ce au plecat, domnul Mureșan a venit la ușa noastră:

— Ce aveți cu familia mea? Vreți să-mi luați copilul? Să vă fie rușine!

Sorin a încercat să-l calmeze:

— Domnule Mureșan, vrem doar binele lui Vlad…

— Binele lui? Să-l creșteți voi dacă sunteți așa buni!

În noaptea aceea am plâns mult. M-am simțit vinovată că poate i-am făcut mai mult rău lui Vlad decât bine. Dar a doua zi dimineață l-am găsit pe Vlad la ușă.

— Pot să stau puțin aici? Tata a plecat iar…

L-am strâns tare în brațe. Am început să-l ajut cu temele, să-i dau haine curate. Încet-încet, Vlad a început să zâmbească mai des. Dar tensiunea din bloc creștea. Unii vecini mă evitau pe scară. Alții mă acuzau că „stric liniștea”.

Într-o zi am găsit ușa apartamentului mâzgălită: „MAMA LUI VLAD”.

Sorin era tot mai îngrijorat:

— Irina, nu putem continua așa la nesfârșit. Ori îl luăm oficial în plasament, ori trebuie să ne retragem.

Am mers din nou la Direcție. Mi-au spus că procedura e lungă și complicată. Că trebuie acordul tatălui sau decizie judecătorească. Că sunt sute de cazuri ca Vlad.

Am simțit atunci cât de neputincioasă sunt în fața unui sistem care funcționează doar pe hârtie. Dar nu m-am dat bătută.

După luni de zile de drumuri și hârtii, am reușit să obținem plasamentul temporar pentru Vlad. A fost cea mai fericită zi din viața mea când l-am văzut alergând prin casă râzând.

Dar rana rămâne: câți copii ca Vlad sunt invizibili printre blocurile noastre? Câți adulți aleg să întoarcă privirea?

Uneori mă întreb: dacă fiecare dintre noi ar face un pas mic spre un copil neglijat, oare cum ar arăta România peste zece ani? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?