O săptămână fără somn: Cum a dispărut soțul meu și mi s-a răsturnat viața

— Unde ești, Radu? De ce nu răspunzi?
Telefonul vibra în palma mea, dar nu primeam niciun răspuns. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc, iar ochii îmi ardeau de oboseală și frică. În camera cealaltă, Mara, fetița noastră de patru ani, dormea agitată, tresărind la fiecare zgomot.

Totul a început luni dimineață, când Radu a plecat la serviciu fără să mă sărute pe frunte, așa cum făcea mereu. Am simțit un gol ciudat, dar l-am pus pe seama oboselii. Seara, când ora 21 a trecut și el nu venise acasă, am început să-l sun. Nicio reacție. Am încercat să nu intru în panică, dar pe la miezul nopții deja simțeam cum inima mi se strânge ca într-o menghină.

— O să fie bine, îmi spuneam în șoaptă, uitându-mă la poza noastră de la nuntă. Dar fiecare oră care trecea fără vești era ca o picătură de acid pe sufletul meu.

Marți dimineață, mama a venit la noi. A intrat fără să bată la ușă, cu pași hotărâți și privirea aspră.

— Ce s-a întâmplat? De ce arată casa asta ca după război? Unde e Radu?

— Nu știu, mamă… Nu răspunde la telefon. Nu a venit acasă de ieri.

A oftat adânc și a început să strângă jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

— Ți-am spus eu că nu e bărbat de casă. L-ai văzut mereu abătut, mereu cu gândurile aiurea. O să vezi că o să apară cu coada între picioare.

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să aud reproșuri, voiam doar să știu că e bine. Dar mama avea dreptate într-un fel: Radu era schimbat de câteva luni. Tăcut, absent, cu privirea pierdută. Îl întrebam ce are, dar răspundea mereu: „Nimic, sunt doar obosit.”

A doua noapte fără somn a fost și mai grea. M-am gândit la toate scenariile posibile: accident, infidelitate, depresie. Am sunat la spitale, la poliție. Nimeni nu știa nimic.

Miercuri dimineață am găsit pe masă o scrisoare veche de la Radu către mine, scrisă cu ani în urmă, când eram încă studenți. „Promit că nu te voi lăsa niciodată singură.” Am izbucnit în plâns. Cum ajunsesem aici?

Seara, mama a venit din nou.

— Trebuie să fii tare pentru Mara. Nu te mai gândi la el. Poate nici nu merită.

— Cum poți spune asta? E tatăl copilului meu!

— Și tatăl tău ne-a lăsat când aveai vârsta Marei. Unii bărbați pur și simplu nu pot duce greutatea familiei.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu voiam să cred că istoria se repetă.

Joi am primit un mesaj scurt: „Îmi pare rău.” Atât. De pe un număr necunoscut. Am încercat să sun înapoi, dar era închis.

Am început să caut indicii prin casă: haine lipsă din dulap, portofelul lui dispărut, laptopul luat. Am găsit o agendă veche în care scrisese: „Nu mai pot. Simt că mă sufoc.”

În acea seară am stat pe podea lângă patul Marei și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă am greșit eu cu ceva. Dacă l-am împins fără să vreau spre marginea prăpastiei.

Vineri am mers la serviciu ca un robot. Colegii mă priveau ciudat; probabil se vedea pe fața mea că nu dormisem de zile întregi. Șefa m-a chemat la ea în birou.

— Ioana, dacă ai nevoie de câteva zile libere…

— Nu pot. Trebuie să muncesc. Trebuie să țin totul sub control.

Dar controlul era doar o iluzie. Acasă mă aștepta Mara cu ochii mari:

— Mami, când vine tati?

— Curând, iubita mea… curând.

Sâmbătă am primit vizita socrilor mei. Au venit cu aerul lor superior și cu priviri acuzatoare.

— Ce i-ai făcut lui Radu? De ce nu ne răspunde?

— Nu i-am făcut nimic! Nici eu nu știu unde e!

Soacra mea a izbucnit:

— L-ai împins prea mult! Mereu ai vrut mai mult de la el! Nu toți bărbații sunt făcuți să fie eroi!

M-am simțit mică și neputincioasă. Toată lumea părea să creadă că vina e a mea.

Duminică dimineață am găsit un plic sub ușă. Era scrisul lui Radu: „Nu pot fi omul de care aveți nevoie. V-am iubit din tot sufletul, dar sunt prea frânt ca să mai pot lupta.”

Am citit rândurile acelea de zeci de ori până când cerneala s-a întins sub lacrimile mele. Am realizat că nu era vorba doar despre mine sau despre el — era despre toți oamenii care se pierd pe drum pentru că nu găsesc puterea să ceară ajutor.

În acea noapte am adormit pentru prima dată după o săptămână întreagă de coșmaruri. Mara s-a cuibărit lângă mine și mi-a șoptit:

— Mami, o să fim bine?

I-am zâmbit printre lacrimi:

— Da, iubita mea… O să fim bine.

Dar în sufletul meu încă răsuna întrebarea: Dacă am fi vorbit mai mult? Dacă l-aș fi ascultat mai atent? Oare câți dintre noi trăim lângă cei dragi fără să vedem cât de aproape sunt de margine?